Îndoiala se insinuează brusc, îşi face loc perversă printre crăpături şi roade, şi macină, şi rămâne. Gândul iniţial se tulbură, îşi schimbă culoarea şi face valuri, iar când valurile se transformă în mare furioasă, nimic din ceea ce este acum nu mai seamană cu acel amurg roz-portocaliu de ieri.

Echipa formată din eul meu interior, gândul iniţial şi încrederea oarbă ne asumăm o misiune; fie ea grea sau uşoară, puţin contează. Alegem strategia şi ne trimitem soldaţii în luptă, sperând că destinul ne-a fost deja scris şi că finalul va aduce laurii.

De se întâmplă să apară voluntari, de vor să ducă lupta mai departe alături de echipă, îi primesc cu braţele deschise. Mă simt om şi supraom, simt că am puterea de a răzbi chiar şi când nori cenuşii ameninţă cerul senin al gândului iniţial, ce odată, demult, era neîntinat.

Mă trezesc, ies din cort şi îmi văd soldaţii răniţi. Îmi număr morţii şi mă întreb dacă a meritat sacrificiul. Vărs o lacrimă pentru ei. Nu îmi dau seama cine îmi şopteşte să sun retragerea. Să fie intuiţia? Să fie eul meu interior? Să fie gândul tulburat? Să ascult şoapta sau să merg mai departe?

Decizia îmi aparţine. Simt de pe acum povara ei. Lecţia a fost învăţată. Medicamentul are gust amar. Misiunea nu a fost grea, dar şansa nu a vrut să îmi surâdă. Mă prăbuşesc rănit, alături de echipa mea…

Articol scris dintr-o duzină de cuvinte.