Care e momentul când poveștile încep să se repete? În care clipă a vieții omul nu mai are nimic nou de povestit? Cum e posibil să trăim atât de mulți ani, să trecem prin atât de multe situații și totuși să nu putem spune celorlalți decât frânturi de poveste? E drept, uneori o facem voluntar, probabil pentru că fiecare dintre noi are amintiri pe care nu vrea să le trezească la viață, însă tot ar rămâne atât de multe de spus. Unde, când, cum și de ce se pierd toate, de parcă nu le-am fi trăit vreodată?

În adolescență stăteam deseori cu bunica din partea mamei la câte o bârfă mică. Îmi plăcea acel soi de intimitate dat de lumina lămpii cu gaz, de fumul țigărilor, de vocea ei răgușită, dar mai ales de toate câte le aflam despre război, despre viața chinuită pe care o duceau oamenii cândva, despre cum bunica mea își crescuse copilul singură lucrând ca dactilografă și ca profesoară de lucru manual. Simțeam în glasul ei seninătatea omului care acceptă viața așa cum este, cu bune și rele, dar zăream undeva, departe, bine ascunse în cotloane prăfuite, unele regrete.

Nu vorbea niciodată despre ceea ce o rănise cu adevărat în viață, iar eu, copil fără minte pe atunci, rareori puneam întrebările potrivite. Preferam să ascult poveștile despre mătușa de la Moreni, cea care o susținuse financiar în momentele grele și care ceruse, la schimb, supunere oarbă, despre fratele mai mic, pe care îl iubise atât de mult și care se stinsese înaintea ei, despre cum se împotrivise la început relației dintre părinții mei, ca mai târziu să descopere că tata era un cavaler desăvârșit.

Multe regrete mă încearcă astăzi. De ce nu am pus întrebările potrivite? De ce nu am cerut mai multe detalii despre familia ei, despre cum a ajuns de la Brăila la Ploiești, despre bunicul pe care nu l-am cunoscut, cu toate că a locuit în același oraș. Nu știu nici măcar cum arăta. De la mama am aflat, cu doar câteva luni înainte să o pierd, că bunica mea fusese crescută la casa de copii. Nu a știut să-mi spună mai multe. Sau poate nu a vrut. Nu voi afla niciodată, căci ele s-au dus înainte ca eu să fiu destul de interesată pentru a afla și povestile pe care le-au ținut ascunse, pe care au refuzat să le scoată la lumină.

De ce oare am acceptat, atât de mulți ani, să ascult aceleași și aceleași destăinuiri, în loc să pun întrebările potrivite și să înțeleg mai bine cine sunt, de unde vin și încotro ar trebui să mă îndrept? De ce m-am mulțumit cu atât de puțin?