Din ciclul “amintiri din copilărie” voi aduce astăzi la lumină un episod în care am tras o spaimă sora cu mo_rtea din cauza unei glume a tatălui meu. Obişnuia să meargă la vânătoare prin păduri cu colegii, să împuşte fazani şi iepuri.
Se distrau ca între bărbaţi, stând câte două zile în pădure, mâncând ceea ce vânau, bând şi povestind.
Dar într-o noapte s-a întors plin de sânge şi emoţionat, a trezit-o pe mama, ne-a trezit şi pe noi, făcându-ne semne să nu vorbim sau să o facem în şoaptă. Când i-am văzut hainele pline de sânge, mâinile năclăite şi i-am simţit teama din glas, m-am îngrozit crezând că a fost rănit de vreun glonţ sau atacat de vreun animal.
Dar ne-a liniştit repede în privinţa asta, spunăndu-ne că el personal nu a păţit nimic, dar că ar putea să o încaseze rău dacă cineva află ce a făcut. Bine-nţeles că ne-a fugit gândul la vreun accident de vânătoare, la un glonţ rătăcit care a lovit vreun om, la acuzaţiile ce îi vor fi aduse din postura de cri_inal.
Apoi am văzut chiuveta plină de carne şi de sânge. Cu gândul că om_râse un om, nu am mai judecat şi am început să plâng nestăvilit, pentru că tata nu dădea nici o altă explicaţie.
Abia atunci s-a îndurat să dezlege misterul şi să ne spună că au reuşit să împuşte un cerb la vanatoare. L-au cărat la maşină, au mers la un coleg acasă şi l-au împărţit frăţeşte. Ceea ce vedeam în chiuvetă era partea noastră din animalul vânat. Dar trebuia să ne ţinem gura, pentru că nu era chiar o glumă să împuşti fără autorizaţie un cerb din pădurea statului.
Nu vreau să vă fac poftă spunându-vă ce gust bun avea. :-P
În trecut, vanatoarea era o activitate esențială pentru supraviețuirea umană, reprezentând o modalitate crucială de a obține hrana, pielea și alte resurse necesare traiului cotidian. Desfășurându-se într-un cadru natural și sălbatic, vanatoarea era o provocare complexă și periculoasă, care cerea abilități variate și o înțelegere profundă a mediului înconjurător.
Vanatoarea în trecut a fost adesea o activitate colectivă, implicând colaborarea dintre membrii comunității. Grupurile de vânători se formau pentru a crește eficiența și pentru a face față animalelor mari și puternice. Utilizând arme rudimentare, precum sulițe, arcuri sau topoare, vânătorii antici își puneau la încercare priceperea și rezistența fizică în timpul expedițiilor de vânătoare.
Vanatoarea se desfășura în diverse tipuri de medii, de la păduri și savane până la stepi și munți. Cunoașterea comportamentului animalelor sălbatice, urmărirea lor și adaptarea la schimbările de mediu erau abilități esențiale pentru succesul unei expediții de vânătoare. Vânătorii învățau să recunoască semnele naturii, cum ar fi urmele, excremente, și semnalele olfactive, pentru a-și ghida pașii și a localiza prada.
Înainte de vânătoare, se desfășura adesea un ritual sau o ceremonie, care avea rolul de a aduce noroc și protecție. Respecting tradițiile și credințele lor, vânătorii credeau că relația cu lumea naturală și spiritele acestora era crucială pentru reușita expediției.
Vanatoarea în trecut nu era doar o sursă de hrană, ci și un mod de a-și exprima abilitățile și curajul. Succesul în vânătoare consolida statutul social al individului în comunitate și aducea respect din partea celorlalți membri.
Cu trecerea timpului și dezvoltarea tehnologiei, modalitățile de vânătoare s-au schimbat semnificativ. Totuși, evoluția umanității poartă amprenta vânătorii în trecut, aceasta fiind o parte esențială a dezvoltării societății umane.
Acu’ daca tot te-ai desconspirat in braconier (inca de junioara) eu vreau “trofeul”
Altfel sun la DNA, FBI. BNR si la Google ! :D
:)) Nu a ramas la noi trofeul. A fost altul mai smecher. :((
Nu mai am nici macar fazanii impaiati. :((
Asa prieten imi esti?
De ce? Nu esti multumita ?
Vrei sa sun si la Facebook ??? :)
Cred ca deja ai facut-o, ca nu mai pot sa postez nimic, imi iese din pagina. :((
Paraciosule!
astea da emotii :))
cred ca tatal tau e si mare mester bucatar…am eu asa un feeling :)0
Ai ghicit doar pe jumatate. Era, ca s-a dus demult… :((
Si gatea cu placere.
ufff…imi pare rau…
Asta e un fel de declaratie pe propria raspundere? Eu zic ca nu ar strica sa spui ca e doar un basm motivat de pofta de mancare! :0
Nu este banc, este doar un episod din viata mea de copil. ;)
:))… Eu nu cred ca a facut o gluma ! Cred ca era si el speriat !!! :))
Era speriat, dar a vrut sa vada reactia noastra, ne-a lasat sa fierbem nitel. :))
Trofeul ramane, deobicei, la cel care a tras focul … asta daca nu e abandonat si ingropat in padure. Carnea de cerb e una din cele mai bune la gust – e mai frageda decat o carne de vitelus si mult mai buna.
Uite cine se pricepe. Intr-adevar, trofeul a ramas la cel care a nimerit cerbul.
Minune la cuptor am mancat atunci!!!
:))Eu cred ca plangeam de cum il vedeam plin de sange ,stii dc?Si acum imi e scarba de el:)))Totusi a fost buna carnea?:D
Am lplans cand m-am temut ca a omorat un om.
Nu a fost buna, a fost extraordinar de buna. :))
Vanatoreasca :)))
Dar fara infloriturile obisnuite. :))
Oaaa. Carne de cerb? Oare să-mi imaginez ce gust avea? :-s
Este greu sa iti imaginezi daca nu ai gustat niciodata. Delicioasa. :-P
Si eu ma gandeam tot cam la ce te gandeai tu cand ai inceput sa descrii, dar pentru ca a fost primul rand care m’a avertizat sa nu ma gandesc la nimic pentru ca a fost doar “o sperietura” am citit cu nerabdare pana la sfarsit ;))
Ehehheee cred ca a avut un gust de toate gloantele :))
Ce bine suna “un gust de toate gloantele”!!!
Vezi, nu pot tine un secret, ma tradez din prima clipa. :))
si eu am mancat o data carne de vanat, dar nu pot sa zic ca mi-a placut in mod special. in schimb povestea a fost super, pacat ca ai trait sperietura pe propria piele :P
Depinde si cum a fost gatita. Cand eram copil mancam des vanat, uneori gatit de mama, alteori gatit de nevestele celor cu care mergea tata la vanatoare. Unele se pricepeau, altele nu prea. ;)
Ma bucur ca ti-a placut povestioara.
Inca n-au aparut aparatorii naturii? Tare ma mir :)) Pentru ca si astia pandesc peste tot, ca si domnul “dam00000” ;)
Cred ca-mi dau seama cum te-ai speriat. E de inteles. Probabil as fi avut aceleasi trairi.
Nu ar mai avea ce face, tata este mort de 26 de ani.
Dam0000000… un zero care se tot repeta… :))
Stiu ca, din pacate, tatal tau nu mai este.
Dar astia apar asa, ca sa se oripileze de orice ucidere de musca :))
Cat despre dam…de-aia i-am si pus atatea zerouri de coada :)) Ma bucur ca ti-a placut.
Trebuia sa mai specific o data, sa fiu sigura ca s-a inteles cand s-a intamplat. :))
Nu era special pentru tine, am gandit comentariul ca o prelungire a articolului.
Nimanui nu ii pasa de copiii sfasiati de caini, dar daca indraznesti sa dai un sut unui caine care te ataca risti sa ajungi la tribunal si in ziare.