Din ciclul “amintiri din copilărie” voi aduce astăzi la lumină un episod în care  am tras o spaimă sora cu moartea din cauza unei glume a tatălui meu.  Obişnuia să meargă la vânătoare prin păduri cu colegii, să împuşte fazani şi iepuri.

 

Se distrau ca între bărbaţi, stând câte două zile în pădure, mâncând ceea ce vânau, bând şi povestind.

Dar într-o noapte s-a întors plin de sânge şi emoţionat, a trezit-o pe mama, ne-a trezit şi pe noi, făcându-ne semne să nu vorbim sau să o facem în şoaptă. Când i-am văzut hainele pline de sânge, mâinile năclăite şi i-am simţit teama din glas, m-am îngrozit crezând că a fost rănit de vreun glonţ sau atacat de vreun animal.

Dar ne-a liniştit repede în privinţa asta, spunăndu-ne că el personal nu a păţit nimic, dar că ar putea să o încaseze rău dacă cineva află ce a făcut. Bine-nţeles că ne-a fugit gândul la vreun accident de vânătoare, la un glonţ rătăcit care a lovit vreun om, la acuzaţiile ce îi vor fi aduse din postura de criminal.

Apoi am văzut chiuveta plină de carne şi de sânge. Cu gândul că omorâse un om, nu am mai judecat şi am început să plâng nestăvilit, pentru că tata nu dădea nici o altă explicaţie.

Abia atunci s-a îndurat să dezlege misterul şi să ne spună că au reuşit să împuşte un cerb la vanatoare. L-au cărat la maşină, au mers la un coleg acasă şi l-au împărţit frăţeşte. Ceea ce vedeam în chiuvetă era partea noastră din animalul vânat. Dar trebuia să ne ţinem gura, pentru că nu era chiar o glumă să împuşti fără autorizaţie un cerb din pădurea statului.

Nu vreau să vă fac poftă spunându-vă ce gust bun avea. :-P