Ne plângem că nu ne mai ajunge timpul, că zboară prea repede, că ziua are doar 24 de ore. Ne plângem că trenurile au întârziere, ne văităm până şi de avioane, că au întârziere, ne plângem de cei care nu sunt punctuali. Dar noi reuşim întotdeauna să respectăm momentul fixat?

Ne-am însuşit liniştiţi zicala britanicilor, “time is money” , dar o folosim doar când ne convine. Câţi dintre noi îşi dau seama cât de preţios este timpul?

Dacă ne-am uşurat traiul, inventând tot felul de obiecte şi maşinării care fac treaba în locul nostru, cum se face că nouă ne rămane din ce în ce mai puţin timp? Avem mai multe treburi de făcut sau le facem fără o planificare strictă?

Nici nu ne dăm seama când tinereţea se transformă în maturitate deplină, care va fi înlocuită şi ea, cu puţin noroc, de bătrâneţe. Vom descoperi oare la sfârşit că ne-am irosit timpul sau vom fi mulţumiti de felul în care l-am administrat?

Citeam undeva zilele trecute că cei care îşi omoară timpul nu sunt criminali, ci sinucigaşi. Aşa să fie? Să nu uităm că “mai târziu’ poate deveni “prea târziu”.

Suflet vorbitor a scris cândva nişte versuri care mi se par potrivite stării mele de astăzi. Vă las mai jos fragmentul care mi-a plăcut mie:

“se scurge nisipul,

întoarcem clepsidra,

ce meci am cu viaţa,

ce grea e partida…”