Întâmplare cu final nefericit

Mi s-a spus că sunt “marea maestră a povestirilor cu final neaşteptat/surprinzător” și am negat, nu atât din modestie, cât din cauza gândului că nu am nici un merit de această dată. Pur și simplu așa s-au petrecut lucrurile. La fel cum s-a întâmplat și cu multele poze pe care le-am făcut în perioada în care am fost ruptă de internet. Eram așa mândră de ele! Fremătam de nerăbdare să le descarc în calculator și mai apoi să le pun pe bloguri, să vă arăt cum se distrează Bruno, cum mi-am aranjat apartamentul, cum se cațără hamsterul pe gratiile cuștii, pe unde mă plimb și mai ales cât de frumos este orașul Edinburgh, capitala Scoției.

Știam că telefonul pe care l-am cumpărat nu e din cele pentru care m-ar putea invidia cineva, însă pozele păreau să arate bine și aveam convingerea că, ușor mărite în calculator, se vor vedea mult mai bine. Am fotografiat toate frunzele pe care vântul mi le-a scos în cale, am pândit hamsterul pentru a-l surprinde în cele mai neașteptate poziții, am îngenunchiat prin Edinburgh ca să cuprind în poze castelul și multe alte clădiri deosebit de frumoase, m-am strâmbat în fel și chip în timp ce purtam măști și căciuli găsite prin magazinele de suveniruri.

Într-un final, când a ajuns la mine calculatorul, m-am repezit să descarc pozele. (Ne)pricepută cum mă știți, am reușit să le ascund așa bine, că nu le-am mai găsit. M-am enervat și am cerut copilului ajutor, dar el era într-un meci de LOL și nu putea veni. Aproape că am început să plâng de supărare. Pozele mele, pierdute pe vecie? Erau atât de frumoase și de sugestive! Cum a fost posibil să le pierd? Cum le-aș putea recupera? Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă supăram mai tare.

M-am apucat să scriu, știind că această activitate mă ajută să mă liniștesc. Când articolul a fost gata, mi-am amintit că am niște poze frumoase cu Bruno. Aveam. Of, ce bine mi-ar fi prins acum una dintre ele! mă văicăream eu prin cameră, învârtindu-mă ca un leu în cușcă. Până la urmă a venit copilul, a dat trei clicuri și mi-a redat pozele pierdute. Nu lipsea nici una, dar nici nu puteau fi folosite. Rahatul meu de telefon face poze oribile, pur și simplu oribile.

Sunt așa neclare, încât nici eu, care le-am făcut, nu reușesc mereu să recunosc locurile fotografiate. Nici gând să se vadă vulpoiul pe care l-am surprins în fața blocului, coțofana care țopăia fericită în apropierea oamenilor, superbele culori pe care toamna le-a aruncat peste copacii din zona unde locuiesc, norii care își schimbă forma în fiecare clipă și pe care i-am tot pozat la diferite ore ale zilei. Castelul din Edinburgh, atât de frumos în realitate, arată în pozele mele ca o ruină pe care nu dai doi bani. Nu trebuie să fiu maestra povestirilor cu final neașteptat/surprinzător ca să îmi bag sabia în gât când mă gândesc la cum am ratat șansa de a vă prezenta prima mea lună în Scoția.