După cum ştiu deja cei ce mă citesc des, mi se întâmplă uneori să mă însufleţesc peste măsură şi să îmi strig bucuria pe blog, de parcă tocmai aş fi descoperit America. Uneori este vorba doar de o idee, alteori despre un articol citit dimineaţa, la cafea. Uneori mă încântă gesturi făcute dezinteresat, alteori simt nevoia să strig spre lume Evrika!, atunci când dau peste ceva deosebit, chiar dacă asta nu duce la dezlegarea vreunei probleme. Astăzi, entuziasmul meu este de forma Evrika! pentru un blog pe care am impresia că am mai intrat cândva (sau poate doar mi-am imaginat că ar putea exista ceva atât de plăcut ochiului şi de util sufletului).

Insemnari din subterana. Însemnări ce mi-au ieşit azi în cale pentru a mă lumina, pentru a-mi face cunoştinţă cu o lume unică, în care decoruri fantastice se îmbină armonios cu poezii ce pătrund până în adâncul conştiinţei, unde literatura este tratată cu respectul pe care îl merită, unde o mână de oameni adună mănunchi pe un blog tot ceea ce au învăţat vreodată şi (probabil) multe din ceea ce au găsit în cărţile pe care Librăria Humanitas din Sibiu (subterana fantastică) le găzduieşte.

Am găsit, prin însemnările din subterană, o mulţime de nume ce îmi erau străine, nume ce se recomandau prin chiar condeiul lor, am făcut eforturi pentru a înţelege unele recenzii, căci nu sunt scrise aşa cum scriu eu lepşele de pe blog. :) Am găsit rânduri ce nu mai există nicăieri pe internet în limba română, lucru pentru care, cândva, în viitor, va trebui să le mulţumim. Am găsit în blogroll câteva nume dragi mie, oameni ce mi-au schimbat percepţia despre literatură (şi viaţă). Aleg să o amintesc numai pe draga mea Alma şi …

vă las cu o poezie găsită prin Insemnarile din subterana (sper să nu se supere că mi-am permis să o fur):

(…) Într-adevăr, umbrele noastre

au început să crească asemenea bărbii,

însă complet nerazabile. Le vom purta

până la moarte. S’au făcut

tot mai groase, au devenit truculente,

chiar triviale, mai materiale

decât noi înșine, așa-zisa lor cauză (causa efficiens,

ar fi zis bunii noștri profesori la Iași). Pe când noi

deveneam disparenți, tot mai departe

unii de alții, fiece sâmbure

într’un alt univers, arbore mare

de sticlă, nevăzut, invizibil, de neînțeles.

(Mihai Ursachi, A treia meditație din Golful Francezului…)

Din păcate, observ că nu au mai scris nimic de câteva luni. Sper doar să revină, să ducă mai departe ceea ce au început, căci mare nevoie avem de asemenea bloguri.