Ieșim din scara blocului. Eu despletită, cu vântul sălbatic alergând prin plete, el grăbit, întotdeauna mult mai grăbit decât mine. Îl stăpanesc cu greu de când am renunțat la zgarda cu țepi. Deși în casă e cel mai supus câine din lume, pe afară vrea musai să dețină controlul, să mă protejeze de tot ce mișcă. Sunt îngăduitoare. Știu că tot ce face e dintr-o prea mare iubire pentru mine.
Ca orice alt câine mascul, se oprește la fiecare copac pentru a-și inspecta teritoriul și pentru a-l marca, iar și iar, să înțeleagă toți intrușii că “pe aici nu se trece”. Merg foarte încet pentru a-i da timp să-și lase amprenta olfactivă în zonă. Privesc spre cerul deodată înnegrit, gândindu-mă că-n toată țara a nins, numai la noi va ploua.
O smucitură bruscă mă smulge din visare. Într-o fracțiune de secundă se termină totul. Sunt pe jos, îngenuncheată, cu pletele căzându-mi peste ochii mirați. O durere cumplită îmi face creierul să pulseze. Privesc în jur, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat.
Bruno e la un pas de mine, liber. Am scăpat lesa din mână. Mă așteaptă, speriat și nedumerit în același timp. La câțiva metri de noi o văd pe Bubulina, cățelușa maidaneză albă cu care Bruno e prieten din copilărie. Cel mai probabil a vrut să îi iasă în întâmpiare, în timp ce eu visam cu ochii deschiși înspre cer. Genunchii mă dor înfiorător. Durerea urcă la creier și se întoarce în picioare doar pentru a urca iar.
Întind mâna spre lesă. O strâng în pumn, deși nu mai am pic de forță. O usturime cumplită îmi săgetează palma stângă. M-a aranjat bine. Sângele șiroiește din juliturile și tăieturile pe care mai mult le ghicesc decât să le văd. Chem câinele. Vine supus, cu urechile date pe spate și coada aproape ascunsă între picioare. Știe că a greșit.
-Îți place, Bruno? Tâmpit ce ești!
Încerc să mă ridic. Probabil stau de o veșnicie îngenuncheată pe asfalt. Picioarele îmi tremură necontrolat. Simt că dreptul e afectat mai grav. Șchiopătez spre casă, cu Bruno mergând “regulamentar”, la pas, alături de mine. Compătimirea la care speram e doar în visul meu. În realitate, soțul mă ceartă:
-Așa îți trebuie dacă te iei după toți nebunii de pe net. Ți-am spus să nu renunți la zgarda cu țepi, că nu îl poți stăpâni, oricât ai încerca să te minți că s-a cumințit. Știi bine că pe pământ sunt câini și câini. Bruno e genul de câine cu două defecte: a fost excesiv răsfățat și vrea morțiș să dețină controlul pe stradă, să te protejeze permanent. Uite unde duce prea multă protecție și prea multă libertate.
Îmi plec privirea. Are dreptate. Îmi spăl bine rănile și rămân în bucătărie două ore, să prăjesc chiftele, apoi fug în dormitor, să îmi odihnesc puțin zvâcnetul din picior. După cinci minute îmi dau seama că au apărut schimbări grave. Genunchiul drept s-a umflat rău și mă doare tot mai tare. Nu îl pot îndoi. Nu avem gheață. Copilul aduce din congelator o pungă de ardei gras. Răceala care răzbate prin cârpa așezată pe picior mă calmează. Adorm târziu, cu gândul la greșelile pe care le facem din prea multă iubire…
Poză făcută luna trecută. Bruno și Bubulina jucându-se în fix locul unde am căzut ieri. :D
Copile drag! :) Sper sa se vindece repede – si fara urmari – lovitura de la genunchi.
Si mama stie cum e sa fie ingenuncheata :) a ingenuncheat-o Boby, pe la inceput. Pe mine m-a ingenuncheat un maidanez cat un caine lup – am cazut peste el cand incercam sa “salvez” “fundul” catelusei (fiind el prea mare, n-ar fi reusit nimic, dar nu voiam sa risc) si in inghesuiala iscata… am facut matanii.
Am inteles ca Bruno a avut si ham si tot degeaba – in sensul ca tragea in continuare in lesa… Pune-i ham si cauta ceva timp si rabdare. :) Cand incepe sa traga in lesa te opresti si ramai pe loc cat timp simti ca lesa e in tensiune si ii spui “incet” sau “stai” sau ce crezi tu (el vrea sa se plimbe si, la un moment dat, va face cum vrei tu). Pornesti de pe loc numai cand lesa e lejera. Si faci asta mereu si mereu, pana intelege. De fiecare data, cand lesa ramane lejera, ii oferi o bucatica de ceva bun-bun. :) Toti inteleg, mai devreme sau mai tarziu. :) De rabdarea noastra e nevoie – si de timp. :) Boby (boxer) a invatat, in final – la un moment dat il puteam tine in lesa cu mainile in buzunare. :) Mai avea cate o “scapare”, dar nu mai era regula – avea 2-3 ani cand l-am gasit (conform veterinarului), si tot a invatat sa mearga in lesa.
Nici nu stiu daca sa rad sau sa plang… :)
Am tot incercat metoda cu opritul pana cand e lesa netensionata si cu recompense bune. Ori nu am destula rabdare, ori el e prea incapatanat. La ham am renuntat cand avea un an, ca nu mai putea fi stapanit deloc. Nu stiu ce sa mai incerc. Lesa cu tepi nu il mai strange de mult, in sensul ca atunci cand o simte la gat se potoleste instantaneu si merge “regulamentar” – pana apare vreun mascul mare. :))) Probabil nu am nici eu destula rabdare sa incerc iar si iar, pana pricepe ce vreau. Totusi, ca sa nu imi distrug picioarele, cred ca va trebui sa gasesc undeva rabdarea. :)
Să razi. :)
Cand incepi plimbarea lasa-l sa-si faca nevoia mica de 2-3 ori, apoi scurteaza lesa si tine-l “la picior” – cand trage, te opresti. Apoi ii mai lasi lesa lunga sa mai faca una alta, si tot asa – dupa ce-si face portia de kk poti “exersa” lesa scurta fara probleme.
Ai incercat sa-l plimbi prin casa cu lesa? Nu glumesc. Vezi cum se comporta.
In momentul in care apare un caine mare cred ca tu simti “fiorul de stres” gandindu-te ce umeaza sa faca Bruno – el simte emotia si reactioneaza (poate fi o cauza a reactiei lui). Dar, cum scrii tu: e posibil sa fie cel mai incapatanat caine din lume. :) Si ei pot fi struniti, cu dragoste si rabdare (de dragoste stiu ca nu duce lipsa) :) Cand l-am gasit pe Boby, timp de 6 luni i-am cautat stapanul = de 3-5 ori pe zi ieseam cu el (avea si probleme la rinichi la inceput – l-am gasit iarna) si de tot atatea ori am “exersat” opritul (cu puţine exceptii) si am mai facut asta inca ceva timp dupa aceste 6 luni = a fost cea mai lunga perioada de care am avut nevoie sa educ un caine sa mearga in lesa.
Am incercat si in casa. Problema este ca Bruno se transforma complet cand iese pe strada. Din mielusel devine pantera. Degeaba merge regulamentar prin casa, daca afara uita tot.
Nu cred ca simte ceva la mine. Uneori el simte cainii cu mult inainte de a-i vedea eu. :) Dar incerc, incerc in fiecare zi. :)
Da, cu hm este mai
Si nnoi am avut cateva episoade din astea.Stai cu piciorul sus (pune o perna sub el ), ideea e ca piciorul ranit sa nu fie la acelas nivel cu capul.
Bruno stie ca a gresit si se va revansa stand u tine.Nu trebuie sa iti reprosezi nimic , sunt lucruri care se intampla asa din senin…Tu ai fost mai distrata, catelul si-a vazut prietena…nah, asta e..
Important este sa iti treava genunchiulsi sa te “repari”….Fa-te bine si ai grija de tine !! Mangaieri lui Bruno si salutari matelor !
M-am uitat astazi la data accidentului. Inca putin si se implinesc doua luni si eu tot am probleme cu genunchiul. :(
Cumva, simt ca e mai cuminte de atunci, dar nu e o schimbare spectaculoasa.
Multumim! Salutam trupa! :)
Ham***
Cam are dreptate sotul :(
Cam da… :)
Aiurea moment … ce sa zic … sanatate maxima si mai multa atentie pe viitor. Hamul e doar un istrument cu care cainele poate trage mai bine fara sa-l deranjeze la gat.
Multumesc frumos!
Hi, hi, mare dreptate ai in privinta hamului!