Ieșim din scara blocului. Eu despletită, cu vântul sălbatic alergând prin plete, el grăbit, întotdeauna mult mai grăbit decât mine. Îl stăpanesc cu greu de când am renunțat la zgarda cu țepi. Deși în casă e cel mai supus câine din lume, pe afară vrea musai să dețină controlul, să mă protejeze de tot ce mișcă. Sunt îngăduitoare. Știu că tot ce face e dintr-o prea mare iubire pentru mine.

Ca orice alt câine mascul, se oprește la fiecare copac pentru a-și inspecta teritoriul și pentru a-l marca, iar și iar, să înțeleagă toți intrușii că “pe aici nu se trece”. Merg foarte încet pentru a-i da timp să-și lase amprenta olfactivă în zonă. Privesc spre cerul deodată înnegrit, gândindu-mă că-n toată țara a nins, numai la noi va ploua.

O smucitură bruscă mă smulge din visare. Într-o fracțiune de secundă se termină totul. Sunt pe jos, îngenuncheată, cu pletele căzându-mi peste ochii mirați. O durere cumplită îmi face creierul să pulseze. Privesc în jur, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat. 

Bruno e la un pas de mine, liber. Am scăpat lesa din mână. Mă așteaptă, speriat și nedumerit în același timp. La câțiva metri de noi o văd pe Bubulina, cățelușa maidaneză albă cu care Bruno e prieten din copilărie. Cel mai probabil a vrut să îi iasă în întâmpiare, în timp ce eu visam cu ochii deschiși înspre cer. Genunchii mă dor înfiorător. Durerea urcă la creier și se întoarce în picioare doar pentru a urca iar.

Întind mâna spre lesă. O strâng în pumn, deși nu mai am pic de forță. O usturime cumplită îmi săgetează palma stângă. M-a aranjat bine. Sângele șiroiește din juliturile și tăieturile pe care mai mult le ghicesc decât să le văd. Chem câinele. Vine supus, cu urechile date pe spate și coada aproape ascunsă între picioare. Știe că a greșit.

-Îți place, Bruno? Tâmpit ce ești!

Încerc să mă ridic. Probabil stau de o veșnicie îngenuncheată pe asfalt. Picioarele îmi tremură necontrolat. Simt că dreptul e afectat mai grav. Șchiopătez spre casă, cu Bruno mergând “regulamentar”, la pas, alături de mine. Compătimirea la care speram e doar în visul meu. În realitate, soțul mă ceartă:

-Așa îți trebuie dacă te iei după toți nebunii de pe net. Ți-am spus să nu renunți la zgarda cu țepi, că nu îl poți stăpâni, oricât ai încerca să te minți că s-a cumințit. Știi bine că pe pământ sunt câini și câini. Bruno e genul de câine cu două defecte: a fost excesiv răsfățat și vrea morțiș să dețină controlul pe stradă, să te protejeze permanent. Uite unde duce prea multă protecție și prea multă libertate.

Îmi plec privirea. Are dreptate. Îmi spăl bine rănile și rămân în bucătărie două ore, să prăjesc chiftele, apoi fug în dormitor, să îmi odihnesc puțin zvâcnetul din picior. După cinci minute îmi dau seama că au apărut schimbări grave. Genunchiul drept s-a umflat rău și mă doare tot mai tare. Nu îl pot îndoi. Nu avem gheață. Copilul aduce din congelator o pungă de ardei gras. Răceala care răzbate prin cârpa așezată pe picior mă calmează. Adorm târziu, cu gândul la greșelile pe care le facem din prea multă iubire…

Poză făcută luna trecută. Bruno și Bubulina jucându-se în fix locul unde am căzut ieri. :D

caini-pe-strada