M-am ferit întotdeauna să vorbesc pe blog despre relaţia mea cu religia, de teamă că voi intra în polemici interminabile, cum mi s-a întâmplat de cele mai multe ori în viaţa reală. Am mai lăsat câte un comentariu în locurile unde m-am simţit printre “ai mei”, dar chiar şi acolo mereu cu reţineri.

Am descoperit în copilărie că singura persoană din casa noastră care credea în Dumnezeu era bunica mea. Nu mergea prea des la biserică, dar îşi făcea conştiincios rugăciunile de dimineaţă şi de seară în faţa icoanei din dormitorul ei, ajuta necondiţionat oameni cunoscuţi şi necunoscuţi. A încercat să ne insufle şi nouă, mie şi surorii mele, dragostea pentru religie, pentru Dumnezeu, pentru cele sfinte. Cu sora mea a avut un succes total. Le vedeam făcându-şi împreună rugăciunile, mergând la biserică măcar de sărbători, să se împărtăşească sau spovedească.

Eu, fiind foarte apropiată de tatăl meu, alături de care petreceam mult timp, nu m-am lăsat influenţată de poveştile despre minuni cu peşti care se înmulţesc în coş, despre fecioare care fac copii, despre moarte şi inviere. Nici acum nu ştiu din ce motive tatăl meu nu credea. Poate din cauza profesiei, care nu îi permitea, poate pentru că era un om cerebral. Cert este că influenţa lui a avut o mare pondere în creşterea şi educaţia mea.

Nici măcar mama nu dădea mare importanţă religiei, deşi bunica mea încercase mereu să o influenţeze. Crescând în aceste condinţii, normal că am ajuns să merg în noaptea de înviere la biserică, alături de copiii din bloc, doar pentru a mă distra pe seama bătrânelor. Normal că în ziua în care mi-am botezat copilul nu ştiam nici Tatăl nostru, ceea ce l-a făcut pe preot să îşi pună mâinile în cap, disperat.

Prima dată când am simţit nevoia să cred într-un Dumnezeu şi chiar să mă rog, deşi nu ştiam cum se face acest lucru, a fost în noaptea în care copilul avea febră şi plângea, iar eu mă simţeam înfricoşată şi neputincioasă. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să existe o putere supraomenească, mi-am dorit ca cineva să mă asculte şi să mă ajute, să îmi vindece copilul. M-am rugat din toată inima, cu propriile mele cuvinte, am făcut promisiuni pe care le-am şi respectat ulterior.

Îndoiala mi-a intrat în suflet din momentul în care copilul s-a potolit din plâns şi a adormit, la scurt timp dupa ce mă rugasem fierbinte. Dimineaţa, totul părea  să fi fost un vis urât, copilul era vioi, ca şi cum niciodată nu ar fi avut febră şi nu ar fi plâns. În acea zi m-am hotărât să mă documentez, să citesc şi să întreb cât mai multe despre Dumnezeu, despre religie, despre fenomene inexplicabile.

Am apelat în primul rând la sora mea, care avea în casă cele mai bune romane crestine, după cum spunea chiar ea. Am încercat să citesc şi biblia, plină de elan religios. Din păcate (sau din fericire? ), mi-a fost imposibil să citesc fără să mă bufnească râsul. Parcă citeam reviste de benzi desenate. Nu îmi venea să cred mai nimic din ceea ce era scris acolo. Încet, încet, am renunţat.

De câte ori mă împiedic în viaţă, de câte ori am probleme, sora mea nu pierde ocazia de a-mi spune: păcătoaso, mai cumpara o carte crestina, nu doar SF-uri, mai citeşte despre Dumnezeu, mai roagă-te, chiar dacă nu crezi cu tărie. Şi chiar mi s-a întâmplat să mă mai rog, în seara în care Ionuţ a întârziat prima dată şi nu răspundea la telefon. În capul meu de mamă paranoică, îl vedeam călcat de maşini sau bătut cu sălbăticie de golanii din oraş. Atunci m-am rugat a doua oară, aproape plângând, să nu fie adevărate presupunerile mele, să mi se întoarcă sănătos copilaşul (care avea 16 ani). Şi s-a întors.

Încă nu ştiu ce a fost. Înclin să cred că este vorba de simple coincidenţe, care în mintea mea de mamă speriată au luat o amploare neaşteptată.