Pe ea o cunoşteam de mult, ştiam că provine dintr-o familie de artişti plastici, că a fost crescută într-o casă unde frumosul era omniprezent. Ea însăşi artist plastic, recunoscută în ţară şi peste hotare, cu lucrări  expuse în multe dintre ţările Europei, mi-a fost mereu dragă, deşi uneori aveam impresia că este cam ciudăţică. Părerile ei erau de multe ori diferite de ale mele şi ale prietenilor mei, dar asta nu ne împiedica să stăm mult de vorbă, să dezbatem diverse teme, să râdem şi chiar să bârfim, ca nişte doamne ce suntem.

Întoarse din oraş, de la o pizza cu fructe de mare, despre care vă voi povesti altădată, găsim casa plină de artişti plastici, veniţi în vizită. Obişnuia să îi strângă în jurul ei în fiecare joi, la un ceai şi o prăjitură, cum doar cei din vechime mai făceau. De data aceasta dezbăteau un subiect foarte fierbinte pentru ei. Apăruse un film EXCELENT, pe care doreau să îl vadă împreună, să îl poată comenta. Era pentru prima dată când vedeam aşa ceva.

Vreo zece oameni serioşi, culţi, inteligenţi, aşezaţi pe scaune şi pe canapea, cu ochii lipiţi de ecranul unde nişte chinezi luptători pluteau prin aer, cu săbiile în mâini, cu priviri fioroase, cu hainele fluturând. La fiecare nouă fază opreau filmul pentru o analiză amănunţită. Nu l-au văzut pe tot. Urmăreau doar porţiuni din film, ghidaţi de cel care deja îl văzuse. Eu tăceam chitic şi încercam să rămân nebăgată în seamă, pentru că mă simţeam în plus, incultă şi pierdută, aşa cum mă simt şi astăzi, pentru că nu reuşesc să aflu răspunsul la ultima întrebare a Kadiei.

Toţi erau căzuţi în extaz. Nu îi interesa acţiunea filmului, nici distribuţia, nici jocul actorilor. Ei erau interesaţi de costumele atât de frumos lucrate, de culorile incredibile surprinse de camere, de plutirea ireală, ca într-un balet,  a personajelor războinice şi de finalul în care frunze roşii cădeau împrăştiate de vânt. Aşa cum se bucură copiii când văd o jucărie nouă şi colorată, aşa se bucurau ei văzând filmul care mie îmi amintea de Tom şi Jerry. :))