Peste doar 5 ore m-aş fi putut lăuda, ca şi Ioana, că au trecut primele 24 de ore de la ultima ţigare fumată. Dar obişnuinţa de a face cafea la prima oră a dimineţii, de a mă înconjura  cu fum de ţigare, de a combina dulcele-amar al cafelei cu amarul lăsat de tutun m-au făcut să cedez ispitei. Am aprins o ţigare, am ameţit de la primul fum şi tot nu am stins-o. Dar chiar şi aşa, pentru mine este o performanţă. Ieri nu am simţit nevoia să fumez. Pentru prima dată în 27 de ani. Am spus că nu mai fumez şi nu am fumat. Nici astăzi nu voi fuma. Îmi pare rău acum că am fost atât de slabă, că nu m-am controlat. Ştiu că aş fi putut renunţa la cafea, ştiu că aş fi putut bea cafeaua fără ţigare.

Este atât de simplu să te laşi de fumat atunci când îţi doreşti cu adevărat, când eşti motivat! Eu, care susţineam că nu pot renunţa la ţigări, că sunt dependentă de ele, din clipa în care mi-am propus să renunţ, pentru a putea fi în formă atunci când va sosi momentul să plec, nu am mai simţit nici o nevoie, nu m-am gândit decât de două ori la ţigări în atâtea ore. Dar şi atunci am reuşit să alung imediat gândul. Este o capcană pe care singur şi-o întinde omul şi din care doar singur poate ieşi.

 

Urmează o schimbare de program.

Nu sunt io ‘telectuală d’aia, dar cred că mă pot folosi de filmuleţul postat de SLVC pentru a împuşca mai mulţi iepuri. Îmi întăresc musculatura făcând exerciţii după metoda dezvoltată de Carmen Brumă, par şi io intelectuală în ochii altora :)) , mă pun cu burta pe carte şi îmi ocup cu ceva timpul pe care îl alocam fumatului. Voi rezerva măcar o jumătate de oră pe zi mersului pe bicicletă. Voi încerca să învăţ puţină spaniolă.