Începând de mâine…

Cobor dimineața din pat și simt cum pielea mă strânge. Mi-a rămas mică. Nu doar că m-am îngrășat câteva kilograme, dar mă și umflu peste noapte din cauza oboselii. Mă simt ca un roboțel uitat în colțul laboratorului vreo câțiva ani, apoi reactivat și pus să facă tot mai multe treburi. Sunt înțepenită, obosită peste măsură și mă doare fiecare părticică a corpului. În plus, ca și cum nu era de ajuns că îmi tremură grisinele când încerc să merg ca un om normal, mă mai potopesc și felurite griji. Despre unele dintre ele voi scrie probabil pe blog, însă altele trebuie să le țin ascunse de ochii lumii. Le discut doar în familie, dimineața sau la ceas de seară, când reușim să ne întâlnim pentru câteva clipe.

Mă relaxez când ies cu Bruno la plimbare. E tot mai cuminte, mai ascultător, mai ușor de controlat. Uneori mă apucă râsul așa, din senin, când îmi dau seama că devin, fără să vreau, un pui de englezoaică. Spunea George Mikes, în cartea How to be an Alien, “If you go for a walk with a friend in England, don’t say a single word for hours; if you go for a walk with your dog, talk to it all the time.”. Mă regăsescîn cuvintele sale, căci tot mai des mă descarc atunci când îmi plimb câinele. Desigur, asta când nu mă distrez maxim urmărind cum se joacă prin iarba și pământul care, în Scoția, se simt sub picioare de parcă ar fi un uriaș burete îmbibat de apă.

Revin în casă. De multe ori mai odihnită decât dacă aș fi stat în pat sau la calculator. Deschid o pagină nouă de blog. Prin minte în trec cu repeziciune zeci de gânduri. Aș putea scrie despre asta, sau asta, sau asta. Aș putea, însă nu o fac. Sunt prea obosită pentru a mă putea concentra. Mă enervează și problemele pe care le am cu blogul. Doi oameni buni, pricepuți, au încercat să le rezolve și nu au reușit. Pe cine să mai întreb? La cine să apelez? Ar fi nevoie de un om nu doar priceput, ci și de încredere, căci nu vreau să îmi dau blogul pe mâna oricui. A, și să nu îmi ceară o avere pentru a-mi rezolva problema.

Timpul trece și pagina mea de blog e tot albă. Rămâne până seara imaculată. Mă enervez pe mine și pe lenea mea. Închid pagina, închid blogul, închid calculatorul. A mai trecut o zi în care nu am scris. Voi scrie mâine. Așa îmi promit de fiecare dată. Apoi, într-o dimineață de noiembrie, observ că prima pagină a blogului e plină de articole în care recomand diverse firme. Nu, ăsta nu este blogul meu. Nu se poate să îl transform în așa ceva. Trebuie să scriu cum o făceam cândva: despre mine, despre animalele mele, despre ceea ce se întâmplă în lume, despre ceea ce îmi imaginez. Să particip la jocurile din blogosferă, căci ele îmi plac mult. Orice, numai să nu transform blogul în site de știri despre firme.

Deschid iar o nouă pagină. Las degetele să formeze singure cuvinte, la liberă alegere. După cum observați, textul e despre mine și despre unele dintre problemele care mă împiedică să scriu așa cum o făceam odinioară, chiar dacă se mai întâmpla și să nu fie pic de romantism acolo. Mă scutur ca după un vis urât. Încerc să mă regăsesc. Îmi promit că voi scrie mai des. Începând de mâine…

PS: Nu mai știu dacă v-am spus că ne-am luat mașină…