Cine oare a inventat covoarele? Şi cine îmi bagă mie în cap idei nesănătoase? De ce trebuie să stau cu aspiratorul în mână, să periez covoare, să pierd vremea  îngrijindu-le? Chiar nu aş putea trăi în casă fără ele? Chiar arată golaşă, ca un muzeu oarecare?

În copilărie, obişnuiam să îmi însoţesc prietenii la un punct termic din apropierea blocului, unde îşi spălau covoarele. Într-o zi, mi-am făcut curaj şi am participat activ, frecând la unul dintre covoarele casei până când mi s-a jupuit pielea de pe mâini. Tot acolo l-am şi lăsat să se usuce, pentru că ud era prea greu pentru a fi cărat. Acela a fost începutul…

Acum aş vrea să renunţ definitiv la ele, dar mă tem că s-ar schimba prea tare aspectul casei. Dacă m-am obişnuit cu gresia neacoperită de preşuleţe, când vine vorba despre parchet încă mai am reţineri. Nu vreau o casă-muzeu, dar nici să-mi pierd vremea adunând scame nu îmi mai place.

Covorul dă camerei eleganţă, intimitate şi chiar confort termic. Unii, mai răutăcioşi, ar putea spune că cel mai lejer mod de a ascunde gunoiul este să îl băgăm sub covor, dar nu trebuie să ne luăm după ei. :)) Cert rămâne faptul  că cel mai bun aspirator este covorul, el adună tot praful din încăpere.

Să aştept până când ajung ca maia, care aduna în buzunarul halatului toate scamele şi hârtiuţele găsite pe covoare şi le arăta părinţilor mei, când se întorceau de la serviciu (uite, Sandule, ce am adunat în urma fetelor, spunea revoltată) sau să renunţ de pe acum? Voi mai ţineţi covoare în casă?