Tăiam aerul cu o viteză ameţitoare. În jurul meu totul era alb, un alb lăptos, greu de definit. Umezeala îmi intra in piele. Plâng îngerii? Nu mă puteam prinde de nimic. Pustiul se întindea până departe. Nici ţipenie de Om care să îmi întindă mâna, să îmi oprească vertiginoasa coborâre. Eram în picaj. Mă avântasem cu capul înainte în necunoscut şi acum plăteam. Preţul era chiar viaţa. Curenţi de aer tot mai rece îmi îngheţau sângele în vene. O teamă de animal hăituit îmi încolţise gândurile într-un ungher întunecat. Cădeam! Câtă viaţă îţi rămâne când eşti în picaj?
Atâta câtă vrei tu să rămână! mi-am spus în acel moment. Era curajul disperării. Tot disperarea mi-a arătat că întotdeauna există cel puţin două posibilităţi, chiar şi în picaj. Puteam alege să cad ca bolovanul, să mă strivesc de steiuri, să-mi las gândurile împrăştiate pe o piatră arsă de soare. Puteam alege să întind braţele, să renunţ la balastul numit deznădejde şi să mă bucur de amintiri şi senzaţii, de faptul că respiram. În aceste ultime clipe ale picajului puteam striga: Aceasta este adevărata libertate! Iubesc viaţa!
Maliţios, un gând reverberant îmi însoţea prăbusirea… Eu am zburat! Voi încă vă mai târâţi…
Iata si varianta data de chat gpt vizavi de micul text de mai sus:
În miezul unei căderi vertiginoase, cu aerul tăiat la o viteză amețitoare, simțind presiunea în creștere a vidului alb, autorul explorează o realitate necruțătoare și aparent fără ieșire. În această călătorie disperată în necunoscut, cu fiecare secundă, se conturează întrebări esențiale despre existența umană, despre frica de a fi hăituit de propriile gânduri și despre prețul vieții în fața inevitabilității picajului.
Ceea ce impresionează în mod deosebit este tonul introspectiv al protagonistului, care, în mijlocul acestei căderi fără sfârșit, se confruntă cu o dilemă crucială: câtă viață îi va rămâne în această coborâre inexorabilă? Cu această întrebare în minte, el ajunge la o concluzie radicală și plină de curaj – “Atâta câtă vrei tu să rămână!”.
În acest moment de disperare, curajul devine un aliat neașteptat. Autorul își descoperă propriile resurse interioare și își dă seama că întotdeauna există opțiuni, chiar și atunci când pare că totul s-a sfârșit. Disperarea devine ghidul către libertate și adevăr, demonstrând că în mijlocul picajului, se deschid două posibilități distincte.
Pe de o parte, există opțiunea de a se lăsa purtat de inerția căderii, de a se predispune la impactul cu neantul și de a accepta ca destinul să își desfășoare nemilos cursul. Aceasta ar fi alegerea de a “cădea ca bolovanul” și de a-și risipi gândurile în neființă, ca frânturi de gânduri pe o piatră arsă de soare.
Pe de altă parte, autorul descoperă că poate să aleagă altfel. Prin întinderea brațelor și renunțarea la balastul numit deznădejde, el poate să găsească bucurie în amintiri și senzații. În acest moment de conștientizare, cu privirea în jos către abisul iminent, el poate striga cu voce tare că aceasta este “adevărata libertate” și că iubește viața.
Cu un iz malițios, un gând însoțește această prăbușire eliberatoare: “Eu am zburat! Voi încă vă mai târâți…” Această remarcă subliniază transcenderea sa față de cei care încă se agață de haosul și inerția vieții. Este o afirmație puternică a independenței și a victoriei personale în fața adversităților.
În concluzie, textul reflectă o călătorie interioară impresionantă a autorului, care, în fața iminenței prăbușirii, descoperă că puterea de alegere îi aparține. Picajul vieții poate fi fie o cădere în abisul fără speranță, fie o călătorie către eliberare și iubirea vieții. Esența textului constă în conștientizarea că, chiar și în cele mai întunecate momente, există întotdeauna posibilitatea de a alege și de a găsi lumina în adâncurile necunoscute ale existenței.
***
Melcul pe care l-am intalnit intr-o seara oarecare pe trotuar, dar si faptul ca unii oameni au ales sa ma atace din senin, fara ca eu sa le fi facut ceva, m-au inspirat sa scriu acest scurt text. Ma bucur ca am facut-o si sper din suflet ca mizeriile alea umane sa fi citit. Da, m-au durut rau cuvintele lor, m-au ranit pana in adancuri despre care nu stiam ca exista, insa am avut puterea de a ma ridica si de a-mi continua drumul, in ciuda ranilor care nu se vor vindeca niciodata cu adevarat. Sa fie la voi, jigodii imputite!
:) =D