Era printre cele mai cuminţi fete din clasă. Nu ieşea în pauze la joacă, nu o vedeam niciodată alergând, nu lipsea de la ore, nu le răspundea obraznic profesorilor. Nu scăpam nici un prilej să râdem de ea, să îi spunem că nu ne plac tocilarele şi că ar face bine să joace un baschet sau un handbal alături de noi, pentru a scăpa de “şuncile” pe care le avea.

Îmi dau seama că eram răutăcioase, că am făcut-o să sufere inutil. Era cam grăsuţă, este adevărat, dar asta nu ne dădea dreptul să râdem de ea, să o poreclim Miss Piggy. Nu lăsa niciodată impresia că ar fi afectată de ironiile noastre. Ne zâmbea plină de candoare şi se întorcea la caietele ei, fără să ne răspundă, fără să pară supărată.

Ne pregăteam de banchet. Probam rochii, învăţam paşi de dans, discutam despre machiaj. Doar Cristina, colega cea grăsuţă, rămânea retrasă, urmărindu-ne de la distanţă, cu acelaşi zâmbet pe faţă. Entuziasmul nostru nu părea să o determine să participe alături de noi la pregătiri.

În ziua banchetului, Cristina a venit îmbrăcată simplu, într-o fustiţă puţin trecută de ghenunchi şi o bluziţă de in. Părea mai grasă decât o ştiam noi, pentru că nu mai era încorsetată în uniforma şcolară. Ne-a bufnit râsul pe toate. Dar când a început să danseze, am crezut că intrăm în pământ de ruşine. Eram ţepene ca nişte uluci din gard pe lângă Cristina, care se dovedea a fi o dansatoare desăvârşită.

Atunci am remarcat pentru prima dată că oamenii graşi sunt buni dansatori.