Ne petreceam serile jucând scrabble şi făcând pe filozofii, deşi eram la vârsta la care abia începeam să ne descoperim. Trăiam cu convingerea că  ne cunoaştem perfect, că ştim absolut totul despre noi şi despre ceea ce ne înconjura.

Din dorinţa de a fi altfel decât ei, dar şi pentru că eram convinsă că ştiu cine sunt, mă declarasem a fi optimistă, cea mai optimistă persoană din lume. Încrederea şi speranţa îţi pot fi buni tovarăşi pe drumul vieţii. B. era pesimist convins, iar Mişu încerca să rămână cu picioarele pe pământ şi să ne aducă şi pe noi acolo definindu-ne realismul, aducând argumente de bun-simţ şi venind cu exemple concrete.

Vremea a trecut, jumulindu-mi în fiecare an câte o pană din aripile cu care mă avântasem în viaţă. Trăiesc uneori cu impresia că optimismul meu s-a transformat încet, încet în realism, ca în ultima perioadă să coboare vertiginos spre pesimism. Cândva aveam curajul de a zâmbi chiar şi în zilele negre. Ştiam că la capătul oricărui drum plin de gropi voi găsi asfaltul cald şi nivelat.

Astăzi îmi calculez atentă paşii; mintea mea naşte zeci de întrebări, face prea multe presupuneri, pune totul la îndoială. Undeva, adânc, exista o teamă permanentă. Dacă în loc de asfaltul cald şi nivelat, la capătul drumului voi găsi un crater sau jungla plină de capcane? Dacă atunci când voi întinde mâna pentru a culege murele coapte şi aromate, ţepii curbati ai rugului îmi vor înţepa carnea, provocându-mi răni urâte?

Dar nu îmi stă în fire să renunţ. Ştiu că viaţa însăşi este un drum denivelat, ce trebuie străbătut. Mai fac un popas, îmi recapăt forţele şi curajul, apoi pornesc zâmbind, cu ochii aţintiţi la linia orizontului, acolo unde cerul se uneşte cu pământul. Uneori alerg după Fata Morgana; o văd îndepărtându-se; întind mâna, crezând că o pot atinge. Cuprind doar aerul şi el se risipeşte printre degetele-mi firave.

Îmi vine să mă aşez în iarba prăfuită de pe marginea drumului, să îmi prind capul în mâini, să închid ochii înroşiţi, să renunţ la lupte şi la căutări, o caut o potecă bătătorită. De cum îmi învelesc ochii cu pleoapele obosite, revăd serile de demult, revăd tabla de scrabble, paharele de vin, fumul dens al ţigărilor uitate în scrumieră, îi revăd pe B. şi pe Misu. Parcă le aud vocile, parcă mă aud spunând că nu-mi voi pierde optimismul, indiferent câte obstacole îmi vor ieşi în drumul vieţii. Măresc grăbită pasul…