Se împlineau 7 ani de când eram despărţiţi. Ca pentru a sărbători faptul că reuşisem să trecem peste adversităţi şi ne înţelegeam bine, tatăl lui Ionuţ ne-a invitat într-un week-end la Pleaşa, satul unde se mutase cu câteva săptămâni înainte, în interes de serviciu. Patronul îi pusese la dispoziţie o cameră într-un cămin de nefamilişti, unde noi urma să petrecem vreo două zile din vacanţa copilului.

Plecăm din Ploieşti ca în plimbare, pe jos, pentru că autobuzele erau sublime, dar lipseau cu desăvârşire. Trecem de Parcul Bucov, un loc încântător, plin de verdeaţă şi ofertant în materie de divertisment, mergem pe şoseaua flancată de copaci şi de fetiţe darnice şi ajungem la adăpostul de câini. Aici sunt cazaţi căţei adunaţi din oraş. Se zvoneşte că după o perioadă, dacă nu îi cere nimeni, sunt omorâţi şi făcuţi săpun, apoi înlocuiţi de alţii. Eu înclin să cred că li se dă drumul, pentru că din loc în loc, pe câmpurile din jur, vedem haite întregi, care la cel mai mic semn de slăbiciune latră şi se apropie în grabă de trecători.

După aproape o oră, peisajul se schimbă. Ajungem la Intreprinderea de refractare Pleaşa. Poate că a fost candva renumită, dar astăzi lasă impresia că ar fi doar o ruină printre alte ruine. În depărtare se văd câteva blocuri. Trecem peste linia ferată şi ajungem în colonie. Aşa i se spune acestui loc. La fiecare geam se văd rufe întinse la soare. În faţa scărilor de bloc, grupuri curioase ne privesc de parcă am fi marţieni abia coborâţi din OZN. Suntem îmbrăcaţi lejer, de vară, nu avem nimic deosebit. Ei parcă ar avea uniforme; toţi sunt în maieuri, pantaloni scurţi şi şlapi de plastic în culori stridente.

Au bidoane de bere la picioare şi pungi de seminţe în mâini. Fiecare şi-a scos la geam boxele din dotare. Nu se înţelege nimic, pentru că fiecare ascultă altceva, dar cu predilecţie manele. Îi salutăm şi intrăm în bloc. Deodată, toţi au treabă în casă, toţi intră după noi în scară, curioşi să afle unde mergem. Grăbesc pasul, de teamă că stând prea mult în scară, vor uita de bere şi o vor găsi fiartă. Urcăm la primul etaj şi intrăm în camera spaţioasă şi aproape goală. Văd două paturi suprapuse, o masă şi două scaune, un dulap pentru haine.

Baia comună, cu trei cabine, este în capătul coridorului. La fel şi bucătăria care are o chiuvetă şi un aragaz cu două ochiuri. Pe unul dintre ele fierbe o dulceaţă de caise, pe celălalt o ciorbă de fasole verde. Se stă la coadă la aragaz. Totul în această bucătărie are o patină de vechi şi îmbâcsit. Femeile sunt vorbăreţe şi curioase. Vor să ştie de unde vin, cu ce ocazie am ajuns acolo şi mă invită în camerele lor, să le admir realizările. Este o concurenţă acerbă între ele. Fiecare şi-a împopoţonat camera cu perdeluţe colorate, cu floricele de plastic şi cuverturi băţoase.

Fac slalom prin puzderia de copii adunaţi ca la circ, desculţi şi parcă înfometaţi. Regret că nu am bomboane la mine, să le împart. Pe holul acoperit de linoleum văd urme de mizerie adunate în ani de zile. Mi se spune că nu au femeie de serviciu, că spală cu rândul băile, bucătăria şi holul. Mă uit la mâinile acestor femei. Sunt aspre şi bronzate, dar au urme de ojă pe unghii. Gândul îmi fuge spre o altă colonie, aflată nu departe de Pleaşa şi mă gândesc că aceşti oameni o duc bine, că au mai mulţi bani şi mai multă voinţă decât vecinii lor de la 1 Mai Bucov (despre care vă voi da amănunte în curând).

După o zi petrecută in camin, îmi promit să nu mai calc în veci în acest loc. Nu pot intra în wc-urile fără lumină, unde bărbaţi şi femei se întâlnesc şi stau la şuete despărţiţi de pereţi subtiri, prin care se aude orice mişcare şi orice zgomot făcut de organismul preaplin. Apa are un gust dubios, prin bucătărie circulă în voie gândaci, muzica răsună până târziu în noapte, oamenii se înjură, se bat şi se împacă atunci când se termină berea. Păcat de drumul care duce de la Ploieşti până în colonia Pleaşa. El m-a indus în eroare şi m-a făcut să cred că aici voi găsi o zonă plină de verdeaţă, de pace şi de frumos.