In amintirea unui om bun

Nu stia nimeni sa ne spuna cum ajunsese el in acel grup de ofiteri. Prieten la catarama cu toti, Matei era sufletul petrecerilor, era un om foarte bun, era omul pe care te puteai baza in orice situatie, era persoana fara de care nu ne mai puteam imagina iesirile in natura sau pe la chefuri. Mi-l amintesc de parca l-as fi vazut ultima data ieri. Inalt, slab spre desirat, cu ochii de un albastru uluitor, zambind mereu, de parca viata ar fi fost pentru el doar lapte si miere, cu un accent fain, amestec de ardelean si inca ceva, habar nu am ce, Matei va ramane in memoria noastra atata timp cat vom fi.

Avea un harb de masina din epoca de piatra a masinilor, masiva si mai mereu cu probleme. Se asorta perfect la culoare cu ochii lui, copie reusita a cerului senin de vara. Cat de tare s-a speriat mama atunci cand Matei a decis sa ne ia, pe mine si pe sora, la o plimbare prin padurea unde tata si prietenii lui plecasera de cu noapte la vanatoare. Nu era prima data cand plecam cu el. Nu asta a speriat-o, ci faptul ca am ajuns acasa foarte tarziu, mult dupa ce se innoptase, desi stabilisera ca vom sta doar cateva ore.

Biata de ea, prin minte i-au trecut tot felul de scenarii infioratoare, cu copii raniti de mistreti sau chiar de pustile de vanatoare, cu accidente de masina si trupuri fragede strivite intre fiare. De unde ar fi putut sa isi imagineze ca am facut zeci de opriri inainte de a ajunge in padure? Ba a picat capacul unei roti, ba un  geam blocat deschis, ba o pauza la inghetata, ba un toc rupt la pantof… Inca de la plecare au fost semne ca vor fi probleme. Cele doua usi de garaj refuzau sa se inchida, Matei injura de zor, iar noi lesinam de ras.

Daca ar mai trai astazi, i-as spune sa repare harbul de masina, i-as vorbi despre pret usi de garaj, in speranta ca va pune altele, si cu siguranta i-as face cadou un telefon mobil, sa o poata suna pe mama, sa o linisteasca. :) Articol scris in amintirea unui om bun…