După ce a venit vestea că bărbatul i-a murit în război, s-a lăsat cuprinsă de disperare şi şi-a dorit să moară şi ea. Nu mai avea nici putere să lupte, nici lacrimi să plângă. Dar avea şase copii, un petic de pământ şi trebuia să meargă până la capăt. Foamea dăduse năvală peste sat şi peste ei. Copiii erau micuţi, dar nu avea încotro, trebuia să îi pună la muncă, să poată ieşi la liman. Le-a împărţit sarcinile aşa cum s-a priceput, în funcţie de puterea fiecăruia.

Pe cei mari i-a luat pe câmp, să însămânţeze alături de ea, să sape şi să culeagă recolta, să poată intra în iarnă cu mămăliga asigurată. Cei mici au rămas acasă, cu treburile mai uşoare: hrăneau orătăniile, măturau curtea, spălau vasele de lut în care se mâncase seara.

Pe Şoni, fiind băiatul mijlociu, picase să ducă vaca şi calul pe câmp, la păscut şi să aibă grijă de ele, să le adape. Nu era nici el prea mare şi îi plăcea să călărescă, aşa că se distra galopând, cu vaca şi câinele pe urmele lăsate de copitele calului. Stătea toată ziua întins pe iarbă, urmărind dansul norilor, se tăvălea cu câinele prin flori şi răbda de foame până seara, când se adunau toţi în jurul tuciului cu mămăligă. Mama lui punea cana cu lapte pe masă, arunca în fiecare farfurie un boţ de mămăligă, apoi turna laptele înspumat.

Într-o zi, mama a descoperit că vaca nu mai dă acel lapte gras cu care se obişnuiseră… parcă nici nu mai avea atât de mult ca înainte. L-a luat pe Şoni la întrebări. Băiatul s-a codit, dar până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus adevărul. Aflase că în satul vecin se făcuse o şcoală şi el vroia să înveţe, să nu păzească vaca toată viaţa. Roşu a văzut mama lui în faţa ochilor. L-a alergat prin bătătură şi l-a bătut până l-a învineţit. Păi şcoală îi trebuia lui, când fraţii mai mici mureau de foame? Să nu îl mai prindă pe acolo, că îl omoară.

Dar Şoni nu a renunţat. Făcuse rost de o carte de la domnul învăţător şi o învelea grijuliu în basmaua mamei. Ducea calul şi vaca pe câmp, le priponea aşa cum se pricepea, apoi alerga într-un suflet spre satul unde era speranţa lui de mai bine. Începuse să ia bătaie în fiecare seară, când vaca ajungea nemâncată acasă.

În acea dimineaţă s-a trezit obosit şi a mai lenevit un pic în pat. Ca să ajungă la timp la şcoală, a galopat ca niciodată, cu câinele care credea că este o joacă pe urmele lui. Nu a fost nimeni vinovat de faptul că în acea învălmăşeală, câinele s-a băgat între picioarele calului, calul a călcat cu copita pe laba câinelui, câinele a muşcat, lăsând o gaură cât nuca lângă glezna lui Şoni. A descălecat, a scos basmaua mamei, s-a legat şi a fugit la şcoală.

A tot fugit spre şcoli, până când a ajuns locotenent-colonel, a primit nu ştiu câte distincţii, a fost şef de stat major în unitatea de unde a ieşit la pensie, pe caz de boală.

Astăzi, de Sfântul Alexandru, ar fi ciocnit un pahar cu prietenii.