Dacă tăcerea mea nu ar mai spune nimic, dacă mi-ar fi chipul acoperit de-un voal, dacă m-aș opri din mers și-aș coborî privirea în pământ, dacă m-aș înclina cu totul înspre pământ, m-ai recunoaște oare? Ai știi dacă-s eu ori alta, la fel de subțirică? Probabil te-ai apleca și-ai ridica încet rochița de voal, mi-ai prinde glezna-n mână și-ai pipăi grăbit, în căutarea semnelor ce mă deosebesc de celelalte.

translucid

Mi-ai atinge delicat glezna și ai urca grăbit cu degetul pe os, până acolo unde o tăietură grosolană m-a însemnat pe veci. De la stânga la dreapta, vreme de vreo cinci centimetri, degetul tău ar mângâia șanțul vinețiu, rămas ca o teribilă amintire. Ai coborî apoi sub gleznă, și iar ai pipăi, în căutarea acelor fine cicatrice lăsate de scoicile ascunse-n apa-ntunecată a Snagovului. Ele nu-ți înfioară inima și nu îți strâng stomacul. Par a fi riduri lăsate de timpul ce gonește prin viața-mi agitată.

Ai știi atunci că-s eu și că-s a ta întreagă, din gleznele fine și până-n locul din care vine rațiunea. Ai știi că te-am ales să-mi fi tovarăș de drum, să-mi calci alături, umăr lângă umăr și gleznă lângă gleznă, ca-ntr-un balet sincron, un ancestral balet, dansat pe ritmuri neauzite de fiece pereche. Ai culege o margaretă și mi-ai împodobi glezna cu ea, s-ascunzi durutul ce m-a chinuit odinioară. Și m-ai iubi – necontenit, profund, deplin…

Gând din cuvânt (cuvântul glezne), într-un balet sincron, dansat alături de prieteni Ireali.