Mi-a plăcut întotdeauna să am grijă de mine şi de casa mea, chiar şi după ce am devenit mamă, când copiii îmi răpeau mare parte din timp şi din energie. La serviciu, pe stradă, la teatru şi chiar în piaţă eram întotdeauna cea mai elegantă. Hainele mele arătau de parcă abia le fusese dată eticheta jos, machiajul era impecabil, părul proaspăt spălat şi aranjat. Parfumurile de bună calitate completau imaginea de ansamblu şi făceau din mine o adevărată doamnă. Îmi ofeream zilnic un mic somn de frumuseţe, minute bune de relaxare cu o mască din fructe pe ochi, o baie în sărurile cele mai bune.

Şi uită-te la mine astăzi… Ai putea recunoaşte în descrierea aceasta pe femeia din faţa ta? Am cearcăne sub ochi, părul îmi este nespălat şi nepieptănat, sunt îmbrăcată de parcă plec pe stadion, în trening şi pantofi sport, miros ca şi cum abia am făcut curăţenie în grajd. Nu mai am timp să mă îngrijesc, nu reuşesc să îmi păstrez casa curată, nu mai pot dormi nici măcar până la şapte dimineaţa. Sunt epuizată fizic şi psihic. Îmi vine uneori să fug în lume, să pot fi doar eu cu mine. Cu ce am greşit? De ce trebuie să îndur toate astea?

Nu am cerut să am câine şi totuşi m-am trezit cu el în casă. Nu vreau să îl scot dimineaţa la plimbare, dar sunt nevoită să o fac. Nu-mi place când se tolăneşte pe canapeaua mea, dar nici nu ştiu cum să îi interzic. Nu suport să vin în parcul acesta plin de mizerie, însă mă văd nevoită să o fac seară de seară. Şi toate astea doar pentru că băiatul meu a vrut câine. Doar pentru că acum nu îl mai poate ţine, iar eu nu îmi pot refuza copilul. Dar sper că într-o zi să pot duce câinele la ţară, să redevin femeia care am fost.

Ai idee câţi bani cheltui în fiecare lună pentru câine? Făcând un calcul simplu, îmi dau seama că mi-aş putea face cu banii aceştia câte un implant dentar în fiecare săptămână. Mă uit la soacra mea, care tocmai şi-a făcut o coroana zirconiu. Arată mai tânără cu zece ani şi are curajul de a zâmbi cu toată gura. A devenit mai sociabilă, mai deschisă, mai veselă, mai relaxată, aşa cum mi-am dorit şi eu mereu să fiu. Dar cred că sunt totuşi nedreaptă cu bietul câine. Vina este a mea, că nu reuşesc să îmi organizez bine timpul, că tratez animalul de parcă ar fi doar o responsabilitate, în loc să mă gândesc la el ca la un prieten patruped. Plus că nu aş putea renunţa la el pentru nimic în lume…

O privesc deschis, căci o înţeleg perfect. Am gândit şi eu toate astea în primele luni. E o femeie tânără, simpatică, cu un zâmbet cuceritor. Îmi repetă seară de seară aceeaşi poveste, parcă scuzându-se că este îmbrăcată sport şi cu părul prins într-o coadă de cal. Îi întorc zâmbetul şi îi vorbesc despre valori în care am crezut întotdeauna şi despre cum câinele mi-a schimbat priorităţile, despre cum am învăţat să îmi drămuiesc banii pentru a-mi putea permite atât o vizită (sau mai multe) la medicul stomatolog, cât şi să cresc un animal. Câinii noştri se joacă, noi stăm la mici poveşti despre viaţă…