Mi-e sufletul obosit. Poverile altora devin ale mele uneori, făcându-mă să mă chircesc în adâncuri dureroase. Răsuflarea îmi este tot mai grea. Neputința de a transforma lumea într-un loc în care sănătatea copiilor să fie mai presus de orice mă apasă, mă strivește, mă doboară. Vocea mea subțire nu poate urca până acolo unde mi-aș dori. Îmi vine să urlu alături de toți cei care își văd pruncii la un pas de prăpastia din care doar munți de bani îi pot salva.

Astăzi m-a dat peste cap povestea unei fetițe bolnave de cancer. Un copil de 7 ani, o ființă inocentă care până mai ieri se juca de-a viața fără nici o grijă și care astăzi își simte viața atârnând de un fir de pai. Dar ce fir! O sumă de bani incredibil de mare i-ar da șansa de a rămâne alături de familie. Mi-e jenă când mă gândesc la egoismul uman. Mi-e sufletul plin de soare când văd că oameni din întreaga lume, români de-ai noștri, încearcă să ajute.

Nu mă mai întreb, ca altădată, de ce trebuie să sufere copii nevinovați. Nu există răspuns pentru așa ceva. Mă întreb ce putem face noi, oamenii, pentru a-i salva, pentru a le oferi șansa de a trăi. Scriu și sper. Sper să îmi pot ostoi sufletul, dar mai ales sper să se găsească o rezolvare pentru micuța Jessica, a cărei poveste mi-a sfâșiat inima.

““Ce ai visat tati?”

“Elsa”. Ochii ei mari ma privesc cu zambet.

Numele meu este Gabriel. Alioja. Si viata mea nu va mai fi niciodata la fel…”