Am numărat cândva secunde ce treceau grăbite pe deasupra lumii. Ce eleganţă aveau în zbor, ce putere incredibilă de a schimba destine! Spre unele m-am întins încrezătoare. Speram, în mărinimia mea, să le pot strânge în pumn, să le ofer veşnicia. Au refuzat-o, modeste, şi s-au stins fulgerător. Pe unele încă le port în suflet; sunt instantanee imateriale, şi-mi par că seamănă cu nişte comete ce-şi poartă coada de la o amintire la alta.

Am numărat cândva minute. Minute de aşteptare, minute de frumos, minute de nădejde sau deznădejde. Nu mi le pot aminti pe toate. Unora încă le mai zăresc forma rigidă; stăteau într-o încordare de leoaică pregătită de atac, gata să cheme în ajutor alte şi alte minute, pentru a-şi tortura cum se cuvine victima. Despre altele pot spune că îşi au locul binemeritat în albumul cu minute bune, acolo unde am cuibărit tot ce m-a încălzit vreodată.

Am numărat cândva săptămâni. Mai lungi sau mai scurte, cele mai multe dintre ele îmi amintesc de vacanţe, de doruri adolescentine, de zâne bune şi potcoave norocoase. Au fost săptămâni ce au trecut ca secundele, iute, iute. În urma lor au rămas numai senzaţii cu trup de catifea. Acolo îmi odihnesc obrazul când mă apasă vreo durere. Am trăit şi săptămâni mai rele, în care speranţele păreau goale, iar timpul prea mult dilatat. Pe aceasta le acopăr cu o pânză groasă, aspră, care să le chinuie aşa cum au făcut-o ele.

Am numărat cândva luni. Întâi lunile ce traversau cerul nopţii, albindu-l. Uite o lună rotundă, plină, parfumată ca o portocală! Uite o altă lună, tăiată jumătate, aşa cum sunt roşiile verii în farfuria frumos ornată. Uite încă o lună, încovoiată şi mult prea zveltă, amintindu-mi de bunica! Apoi au venit buluc luni pline de parfum, de calm şi de iubire, amestecate haotic cu alte luni, de muncă, de zbucium, de suferinţă. Toate s-au dus, una câte una, lăsând în urmă doar amintiri mai mult sau mai puţin estompate.

Astăzi îmi număr anii şi mă mir. Când au zburat şi încotro s-au dus? Parcă mai ieri mă îndreptam spre şcoală, copil timid şi inocent. Parcă mai ieri aduceam pe lume un copil, ca mai apoi să-i adun anii în buchete de iubire. Parcă mai ieri îmi prindea Mihai mâna în mâna lui, pentru a mă purta spre noua mea viaţă. Parcă mai ieri îmi cădea netul, tocmai când să ciocnesc un păhărel. Parcă mai ieri vă luam cu mine într-o călătorie printre stele, fericită că am mai trăit un an aşa cum mi-am dorit.

11 septembrie. 44 de ani. Ora 7, 30. Am prieteni care mi-au scris, pe blogurile lor, lucruri ce mă fac să lăcrimez de prea multă fericire. Ora 9, 30. Deja s-au adunat peste 120 de mesaje cu urări emoţionante. Cum v-aş putea mulţumi, oameni frumoşi ce-mi sunteţi? Din mult prea plinul inimii mele vă ofer astăzi singurul tort pe care îl consider potrivit, un tort ce sper să nu se termine în veci. Serviţi, vă rog, felii din respectul ce vi-l port, din iubirea cu care aş vrea să fiţi înconjuraţi, din fericirea ce v-o doresc neîntinată!