Puțin dezvirginată, iluzia își atingea părțile sensibile, strivite de cruda realitate. Fiecare nou pipăit năștea spaime însângerate, pe care degetele încercau să le ascundă în pumnul strâns spasmodic. Fiecare nouă clipire năștea lumini orbitoare, de care ochiul deodată discret se ferea, acoperindu-se cu pleoapa înroșită. Zelosul ascuțitor de ace penetrante își făcuse perfect treaba. Vârful pătrunzător al concretului intrase adânc în balonul de săpun, spărgându-l.
Gând din cuvânt Ireal, ascuțitor de minți ce vor să evolueze, vă invită la meditații.
În acest văl al iluziei disipate, sufletul căuta refugiu în adâncurile întunecate ale propriei sale tăceri. Fiecare suspin se năștea ca o mărturisire mută, căutând cu disperare o alinare în imensitatea golului lăsat de iluzie. În timp ce umbrele amintirilor bântuiau pe zidurile minții, simțurile erau cuprinse de o senzație amestecată de dorință și dezgust.
Într-un efort să fugă de realitatea aspră, conștiința călătorea în lumea strălucitoare a amăgirilor pierdute. Însă, fiecare pas în această călătorie imaginară era umbrit de urmele roșii ale sângelui psihic vărsat. Iluzia se risipise, lăsând în urmă o scenă dezolantă, în care frânturile de speranță se împleteau cu umbrele reci ale desfășurării crude.
În lumina cruntă a adevărului, cuvintele spuse fără menajamente se roteau în minte precum ghimpii ascuțiți ai unui lanț de gânduri neîntrerupte. În fiecare colț al sufletului, durerea pulsa, amintind cu fiecare bătaie că fragilitatea este un trăsătura inerent umană.
Cu ochii încă privind spre orizontul spulberat al iluziilor, inima bătea într-un ritm neregulat, ca un tambur al unui ritual al cărui sens fusese uitat. Fiecare amintire, fiecare atingere, se transformase acum într-o cicatrice a realității necruțătoare. În ciuda rănilor adânci, fiecare suflare era o mărturie că viața, cu toate că zguduitor de cruntă, își croiește drum prin labirintul trăirilor umane.
Așadar, în această atmosferă tensionată a destrămării iluziei, personajul se găsea într-un labirint al sinelui, unde fiecare pas părea să dezvăluie o altă încăpere întunecată a sufletului său rănit. În ciuda suferinței, rămânea întrebarea dacă, din acest haos, s-ar putea naște vreun fir fragil de înțelegere sau eliberare.
Dezverginată puțin, iluzia dispare, asemeni balonului de săpun dus de vânt către spinii vieții!
Rămâne durerea concretului, dus cu noi toată viața!
Aşa dispare iluzia, fără nicio şansă de transformare în realitate!
“Te-a necinstit nemernicul?”
“Numai un pic aşa…”
Interesant textul, mie personal mi-a placut, a sunat mai mult ca o spovedanie, sa zic asa.
asta-i iluzia…
Iluziile pierdute sunt adevaruri descoperite…
e urat cand se sparge balonul… te trezesti atat de departe de lumea ta. si faptul ca de multe ori preferi balonul tau in locul realitatii crude arata cat de twisted e lumea in care traim…
Foarte frumos. Pacat ca unele scrieri ale tale se irosesc, sau cel putin asa am eu impresia. Vorba altora dinaintea mea, scrie si tu o carte :))
frumos spus, sustin si ideea altora, scrie o carte