Întotdeauna mă impresionează bunicuţele pe care le văd mergând de
mână cu nepoţi. Şi mă gândesc la bieţii părinţi, mereu  grăbiţi, mereu obosiţi, prea stresaţi ca să-si mai răsfeţe copiii.

Îmi amintesc de mama în postura de bunică, cum îl mai răsfăţa pe Ionuţ, cum îi cumpăra jucării, cărţi de colorat, cum îi spunea poveste după poveste fără să se plictisească, cum rămânea fără bani în casă pentru mofturile lui.


     Şi îmi închipui că toţi oamenii buni au avut lângă ei o bunicuţă simpatică care i-a răsfăţat, i-a educat, i-a şlefuit.
      Bunicuţa din povestea mea îşi plimba nepoţelul ţinându-l de mână. La un moment dat, copilul a cerut mingiuţa albastră din tonomatul aşezat în faţa magazinului. Iar bătrâna, îndurerată, a răspuns: nu mai am bani, puiule, că i-am dat lu mă-ta să-şi ia bere.
      În clipa aia mi-a venit o poftă nebună să-i sparg BOTUL acelei mame nevăzute, cu pumnul.