Cât timp am locuit în acel bloc, oriunde şi oricând ne-am fi întâlnit, una dintre nelipsitele întrebări pe care mi le puneau (şi pe care le uram din suflet) era: “şi ce ai mai făcut de mâncare, vecina?” sau “ce să mai fac de mâncare, vecina?”. Degeaba le-aş fi spus eu să gătească mâncare de mazăre, ciorbă de perişoare, varză călită, musaca de cartofi, fasole bătută, salată de vinete sau orice altceva mi-ar fi trecut prin cap. Fiecare îşi găteşte în funcţie de preferinţele sale şi ale familiei, dar şi în funcţie de buget. Aveam întotdeauna impresia că era doar un mod de a intra în vorbă, de a schimba impresii, de a “socializa”…

Astăzi nu mă mai întreabă nimeni ce am mai făcut de mâncare şi nici nu îmi mai cere nimeni sfaturi în legătură cu ceea ce ar putea găti, deşi părem mai dezorientaţi ca niciodată. Zilnic apar noi zvonuri şi informaţii despre alimente ce nu ar trebui mâncate, ca şi despre alimente minune, care ne-ar putea ajuta să trăim tinereţe fără bătrâneţe. Carnea e plină de antibiotice, zahărul este otravă, legumele sunt de plastic, astfel încât ajungem să ne întrebăm, precum Vavaly, noi ce mai mâncăm?

Sinceră să fiu, nu cred prea mult în alimentele bio, eco şi cum li se mai spune. Planeta este poluată, aerul şi apa şi-au pierdut puritatea (a existat vreodată?). Un dovlecel plantat într-un sat aflat lângă o rafinărie nu cred că este cu nimic mai bun decât un dovlecel “de plastic” din supermarket. Este adevărat că diferă uneori gustul sau aroma, însă tot nu îl consider pur. Evit să cumpăr pate de ficat cu doar 5 % ficat, la fel cum evit sucurile “naturale” care conţin numai 5-10-30 % fruct şi mănânc la greu portocale, deşi se spun atâtea despre ele.

portocale

Se spune că suntem ceea ce mâncăm. De câte ori tai o roşie cumpărată iarna din magazin, în minte îmi vin nişte versuri de demult, care se potrivesc tot mai bine vremurilor pe care le trăim: “Hei, omule, părinte fantastic, M-ai făcut din metal şi din plastic…”. Probabil aşa vor cânta nepoţii noştri peste ani şi ani. Asta nu mă împiedică să mănânc ceea ce se vinde prin pieţe şi supermarketuri, mai ales că nu am pe nimeni la ţară să îmi furnizeze alimente “bio”, alimente cu care să îmi păcălesc creierul că mănânc sănătos.

Dacă nu aţi citit articolele Kadiei referitoare la plantele modificate genetic, vă sfătuiesc să o faceţi acum. Dacă eraţi prea mici sau nenăscuţi acum 30-40 de ani, ţin să vă spun că eugeniile şi îngheţata se făceau tot cu margarină, iar prăjiturilor din comerţ li se punea praf de ouă. Nici un laborator nu avea contract cu ţaţa Leana din Cocorăştii Colţ pentru a include în reţete ouă proaspete. :D Pe de o parte ne plângem că salamul conţinea cândva soia, pe de altă parte renunţăm acum la carne în favoarea mâncărurilor cu soia. Cine să ne mai înţeleagă?

Viaţa e fantastic de frumoasă, iar eu nu am de gând să privesc mereu în sus, spre o ipotetică sabie ce ar putea atârna deasupra capului sub forma alimentelor de plastic. Mănânc ceea ce îmi place, fie că e bio, fie că nu, fumez şi pierd uneori nopţi, beau coca-cola şi stau prea mult cu ochii în calculator. Simt cum mă transform, încet şi sigur, într-un robot de plastic asemănător celorlalţi roboţi de plastic. Deja alimentele considerate sănătoase au preţuri mari. Cum vor putea supravieţui cei care se agaţă de ele, dacă într-o zi vor dispărea cu totul sau vor avea preţuri de neimaginat?

“Hei, omule, părinte fantastic,

M-ai făcut din metal şi din plastic…”

Ştiţi cumva cine cânta aceste versuri?