Hărțile gigant

Astăzi vă voi povesti cum am devenit preferata profesorilor de istorie, biologie și geografie, deși nu mă om_ram cu învățatul la aceste materii. Puține au fost lecțiile care mi-au plăcut cu adevărat, dintre cele ce s-au predat în școala generală. Am fost întrebați la prima oră de dirigenție dacă avem pe cineva în familie care ar putea face niște hărți pentru cabinetele de istorie și geografie. Seara, la masă, am povestit, mai mult ca fapt divers, neștiind ce îmi va aduce această vorbă.

Tatăl meu era ofițer la o unitate militară și, printre altele, avea posibilitatea de a-mi pregăti pentru școală harti gigant sau numai hărți micuțe, cu diverse teme. Îmi amintesc de atenția cu care erau lucrate, de la materialul pe care se întindeau desenele și până la stinghiuțele care susțineau hărțile. Sigur, nu vă imaginați că le făcea tatăl meu. Nu avea timp de așa ceva, dar avea soldați specializați, care lucrau cu plăcere pentru a-i intra în grații. În mai puțin de un an, clasa și cabinetele erau pline de hărți reprezentând diverse perioade din istoria omenirii, hărți în care mările și munții pământului erau așternuți ca un covor, să priceapă tot copilul în ce lume trăim.

Îmi mai amintesc și sfânta invidie de care erau atinși unii dintre colegii mei pentru notele de 10 pe care le primeam ori de câte ori aduceam câte o nouă hartă la școală. Unii erau curioși să afle cum erau făcute. Le povesteam pe scurt ceea ce știam și eu de la tata, le vorbeam despre soldații care munceau atât de mult pentru a transforma totul în hărțile gigant pe care abia le puteam căra până la școală. Țin minte că tata se entuziasmase atât de tare cu acest proiect, încât le oferise profesorilor până și arătătoare din lemn bine șlefuit și frumos vopsit, arătătoare cu care, din când în când, mai eram și loviți, în clipele în care atenția ni se îndrepta spre altceva. :)

Încet, încet, au început să mă cunoască toți profesorii din școală și să mă roage să vorbesc cu tata, să le facă și lor hărți. Bine-nțeles că tata, dornic mereu să ajute, deși nu avea nici un avantaj de aici, s-a implicat total și, până când am terminat școala generală, mi-a tot adus hărți pe care să le ofer profesorilor. Acum mă apucă râsul-plânsul când mă gândesc că în casă nu aveam nici o hartă, dacă nu iau în calcul globul pământesc imens, care îmi ocupa jumătate din birou. Oare pentru noi de ce nu a făcut nici o hartă?

Tata s-a stins de mult, dar amintirea lui încă este vie în memoria mea. La fel de vie este amintirea acelor hărți. Nu știu dacă se mai practică acest mod de a îmbogăți o școală. Înclin să cred că acum hărțile se cumpără, mai ales că multe sunt făcute în așa fel încât să nu se degradeze prea repede. Probabil și acolo merg banii adunați pentru fondul școlii, că tot mă întrebam acum un an ce fac școlile cu banii adunați an de an de la elevi.