Închid ochii. Încerc să îmi şterg din minte numărul care creşte asemenea unui balaur cu tot mai multe capete. Mă ascund sub pătura moale. Pentru suflet când se vor inventa pilote călduroase, care să alunge spaima, frigul, durerea? O şoaptă prelungă taie bezna: nu adormiiiii! nu-i vreme de dormittttt! Mă trec fiori. E glasul nopţii. Furios şi trist deopotrivă. Noaptea-i a tuturor, însă puţini îi pot auzi glasul plâns. E rândul meu să ascult. Deschid ochii. Noaptea strigă la mine: nu ochiiiii! sufletul trebuie deschissssss!

În viaţă, secundele par egaleee, dar nu sunttt. Unele clipe devin deodată importanteee. Din nefericire, prea puţini sunt cei care le pot deosebiii. Uneori, noaptea minţii e mai neagră decât noaptea stelarăăă. Îl muşcă frate pe frateee. Se muşcă din cadavreee. Minciuna, răutatea şi dispretul se ridică în aer şi-l învenineazăăă. Rândurile se răresccc. Revolta nu mai e a tuturorrr. E doar a celor inteligenţi, bogaţi, culţiii. Ceilalţi îşi pleacă ruşinaţi capulll. Îşi ascund în case toată sărăcia şi simplitateaaa. Morţii i-au unit, aroganţa îi dezbinăăă…

Glasul nopţii se stinge. Eu rămân cu ochii deschişi, împietrită…