Închid ochii. Încerc să îmi şterg din minte numărul care creşte asemenea unui balaur cu tot mai multe capete. Mă ascund sub pătura moale. Pentru suflet când se vor inventa pilote călduroase, care să alunge spaima, frigul, durerea? O şoaptă prelungă taie bezna: nu adormiiiii! nu-i vreme de dormittttt! Mă trec fiori. E glasul nopţii. Furios şi trist deopotrivă. Noaptea-i a tuturor, însă puţini îi pot auzi glasul plâns. E rândul meu să ascult. Deschid ochii. Noaptea strigă la mine: nu ochiiiii! sufletul trebuie deschissssss!
În viaţă, secundele par egaleee, dar nu sunttt. Unele clipe devin deodată importanteee. Din nefericire, prea puţini sunt cei care le pot deosebiii. Uneori, noaptea minţii e mai neagră decât noaptea stelarăăă. Îl muşcă frate pe frateee. Se muşcă din cadavreee. Minciuna, răutatea şi dispretul se ridică în aer şi-l învenineazăăă. Rândurile se răresccc. Revolta nu mai e a tuturorrr. E doar a celor inteligenţi, bogaţi, culţiii. Ceilalţi îşi pleacă ruşinaţi capulll. Îşi ascund în case toată sărăcia şi simplitateaaa. Morţii i-au unit, aroganţa îi dezbinăăă…
Glasul nopţii se stinge. Eu rămân cu ochii deschişi, împietrită…
E trist ca am ajuns sa scriu pe blog asa ceva. E trist ca viata este inegala, ca unii traiesc atat de bine incat devin rai, aroganti, reci, nepasatori, in vreme ce toti ceilalti sunt vulnerabili sau deja invinsi. Umerii plecati ii tradeaza usor, iar ochii lor fara pic de veselie ar trebui sa sfasie in suflete, insa nu o fac, pentru ca nu mai exista prea multe suflete pe pamant.
E trist ca am scis randurile de mai sus dupa o tragedie care are si nu are legatura cu banii, ci mai degraba cu felul in care alegem sa ne raportam la durerile altora. Mai suntem oameni, mai exista in noi chestia aia numita omenie, suflet sau cum vreti voi?
Din pacate, vom asista la un show. Ceva gen “Care se catara mai sus”… Gandeam aproximativ la fel ieri. Cu alte cuvinte.
Din pacate…
e ca un ceas care ticăie și ând ajunge la fix, mai piere câte cineva…
Iar noi asistăm nepuntincioși …la tot ce (ni) se întâmplă…
Uneori nici nu asteapta sa ajunga la fix… :(
Suntem neputinciosi pentru ca nu ramanem uniti…
Si pe mine m-a afectat situatia din tara, nici nu vreau sa ma gandesc la durerea famiilor celor morti si a celor care se zbat sa traiasca.
Nici eu nu am destul curaj pentru a-mi imagina atata durere… :(
Nu ştiu dacă sunt cuvinte care să poată descrie durerea. Dumnezeu să-i odihnească pe cei care au plecat. Şi să le dea putere să lupte celorlalţi.
Si sa speram ca nu se va mai repeta, ca am invatat ceva din aceasta tragedie…