Nu știu ce se mai întâmplă în zilele noastre în domeniul acesta. Nimeni nu a îndrăznit să mă abordeze, poate și pentru că privirea mea spune NU de la distanță. Poate mă veți ajuta voi să aflu, dacă ați avut astfel de întâlniri. Dar să încep cu începutul, cu acea zi senină, în care părinții mei, pe atunci doar prieteni, se plimbau ținându-se de mână pe bulevard, povestindu-și verzi și uscate.

S-a apropiat de ei o femeie în fuste largi, colorate, cu părul împletit în codițe subțiri, pline de ațe la fel de colorate. S-a ținut după ei, încercând să îi convingă să le ghicească în palmă, în ghioc, în orice ar fi vrut ei. Tata, văzând că nu scapă de ea, a făcut un pas înapoi, prefăcându-se că are de gând să o lovească și i-a spus să dispară, dacă nu vrea un șut în dos. Femeia s-a uitat la el lung și i-a răspuns:

-Să fie al dracu Sandu, Săndel…?

Tata, pe care toți îl strigau Sandu sau Șoni, a încremenit. Mama, în spatele lui, la fel. De unde naiba știa femeia cum îl cheamă? Nedumeriți, dar deciși să nu îi dea apă la moară, i-au întors spatele și și-au continuat plimbarea. În urma lor, i-au auzit vocea:

-Și pe tine tot cu S te cheamă, fată, dar nu ai nume de sfânt și nu îmi pot da seama de mai mult.

Mama încă se mai întreabă, la distanță de aproape 50 de ani, cum de a știut femeia că numele ei începe cu litera S (Silvia). Eu încă mă mai întreb dacă la mijloc nu era cumva o șarlatanie grosolană. Nu aș putea crede niciodată că cineva ne poate privi în ochi și, atins de duhul sfânt, ne poate ghici numele sau măcar inițiala numelui.

Nu reușim, de multe ori, nici să ghicim dacă suntem mințiți sau nu, dacă acolo, în sclipirea aia, e dragoste sau numai dorință, oricât ne-am uita în ochii cuiva. Cum am putea ghici numele unei persoane necunoscute doar privind-o în ochi? Mai îndrăznesc acele femei acum, în anul 2014, să acosteze oameni pe stradă, cu promisiuni legate de ghicitul viitorului?