Gheaţă. Adunată ciorchine pe marginea unei frunze longevive ce stârneşte invidia suratelor de mult căzute pe pământul insensibil. E vremea ei şi vrea să profite. Curând va veni primăvara şi amintirea i se va prelinge, schimbându-se într-un neîntrerupt şuvoi de apă impură, curgând fără pic de graţie pe asfalt. Soarele o va pipăi cu neruşinare, îşi va întinde razele pe trupul ei, o va contorsiona, o va sili să se ridice încet spre el. Abur fin ce-a fost odată gheaţă se va urca la cer şi făţarnic va îmbrătişa dreapta tatălui-soare. În urma sa va rămâne poate un ghiocel crescut din lacrima topită.

Gheaţă. Adunată ghem pe o vertebră măcinată de vreme şi de temeri. Zvâcneşte în răstimpuri, când îndoielile frământă gânduri şi transformă nopţile în zile. E-o frică surdă, apăsând puternic în suflet chinuit, e-o nelinişte crudă, hrănindu-se din chiar închipuirile bolnăvicioase. E drama ce încă nu s-a consumat, e drama ce poate nu se va juca nicicând, e drama animalului hăituit, a frunzei călcate de picioare grăbite, a bătrânului gârbov rămas cu gândurile nerostite.

Gheaţă. Adunată cub pe o felie de pământ, undeva pe o planetă albastră. Păstrează în ea amintiri de nepreţuit ale unei vieţi demult apuse. O călimară cu cerneala împrăştiată pe lemn putred, o floare presată într-un caiet cu vechi notiţe, poza unui animal de companie mult iubit, ochelarii de vedere cu lentila dreaptă crăpată, prima scrisoare de dragoste, azi îngălbenită de vreme şi-un pumn de vise neîmplinite. Oamenii se adună lângă bucata de gheaţă ca la un muzeu în aer liber şi se întreabă:

“Oare unde merg, când mor,

Visele de muritor?”

visele de muritor