Gardul viu şi omul mort

În fiecare primăvară se trezea la viaţă, dornic să îşi etaleze noile ţinute, să îşi întindă braţele spre soare şi spre trecătoarele grăbite care nici măcar nu observau că au fost mângâiate. Le iubea pe toate, fără discriminare. Îşi dorea cu ardoare să le acopere în verde crud chipurile palide, neatinse încă de razele soarelui. Se înălţa fir cu fir, pe nesimţite, spre cerul senin. Prin pletele sale jucau gâze înviorate de căldură, iar el îşi imagina că sunt diamante lucind în roua dimineţii. Le-ar fi luat, bob cu bob, şi le-ar fi împletit în părul doamnelor şi domnişoarelor. Doar ele, în adâncul umanităţii lor, puteau aprecia un asemenea dar.

Prin cartier se zvonea că bărbaţii vor să îl tundă, că iese cutezător din mulţime şi atrage atenţia asupra sa. Era un element rău. Probabil îndemna la revoltă. Se temeau de el. Un gard viu care să îi sfideze? Inacceptabil, îşi spuneau ei din postura de masculi alfa, de umani ce pot decide soarta fiecărui fir de iarbă al planetei. Erau poate geloşi pe atingerile sale blânde ce îndemnau femeile la visare. Cu foarfeci uriaşe s-au îndreptat spre el, hotărâţi să termine cu dulcegăriile şi fanteziile. Acum înţelegea şi gardul viu, în sfârşit, de ce omul căruia i se taie aripile devine un mort viu, nepăsător la tot ceea ce îl înconjoară, dornic să rănească, la rândul său, orice trecător.

Primăvara îşi întindea pajiştea verde peste toată lumea, dar pentru el, începuse să fie o luptă pentru supraviețuire. Cu fiecare zvon despre planurile bărbaților care voiau să îl taie, el simțea cum frica și amenințarea cresc în jurul său. Cu toate acestea, își păstra demnitatea și se îmbrăca în verdele crud al primăverii cu aceeași pasiune.

Ziua în care bărbații hotărâți să îl taie au venit a fost una plină de tensiune. El, rămas neclintit, își întindea firele spre soare, pregătit să își îndeplinească menirea de a înfrumuseța lumea. În ciuda foarfecelor amenințătoare și a deciziilor luate de acei bărbați, el continua să crească cu grație și forță.

Cu fiecare tăietură aplicată, el simțea durerea înfrângerii, dar refuza să se lase doborât. Era hotărât să își păstreze frumusețea și să continue să ofere bucurie și visare femeilor care îl admirau. În mijlocul acestui război nedeclarat, el își găsea forța în delicatețea sa, în faptul că își păstra nobletea chiar și în fața amenințărilor.

În cele din urmă, firele lui au fost tăiate, iar el a fost redus la un morman de iarbă tăiată. Cu toate acestea, în ciuda pierderii, rămânea un simbol al rezistenței și al frumuseții în fața adversității. În fiecare mână de iarbă ce atârna pe foarfeca tăioasă, el reprezenta o victorie silențioasă împotriva celor care voiau să distrugă frumusețea și delicatețea.

Acum, privindu-se în jurul său, el își dădea seama că, în ciuda suferinței, în continuare exista o șansă pentru regenerare și pentru revenirea la viață. Prin tăierea sa, el devenise mai puternic, mai rezistent. Într-o zi, avea să renască, aducând cu el o lecție despre perseverență și frumusețe în fața adversității.