Gardul viu şi omul mort

În fiecare primăvară se trezea la viaţă, dornic să îşi etaleze noile ţinute, să îşi întindă braţele spre soare şi spre trecătoarele grăbite care nici măcar nu observau că au fost mângâiate. Le iubea pe toate, fără discriminare. Îşi dorea cu ardoare să le acopere în verde crud chipurile palide, neatinse încă de razele soarelui. Se înălţa fir cu fir, pe nesimţite, spre cerul senin. Prin pletele sale jucau gâze înviorate de căldură, iar el îşi imagina că sunt diamante lucind în roua dimineţii. Le-ar fi luat, bob cu bob, şi le-ar fi împletit în părul doamnelor şi domnişoarelor. Doar ele, în adâncul umanităţii lor, puteau aprecia un asemenea dar. 

Prin cartier se zvonea că bărbaţii vor să îl tundă, că iese cutezător din mulţime şi atrage atenţia asupra sa. Era un element rău. Probabil îndemna la revoltă. Se temeau de el. Un gard viu care să îi sfideze? Inacceptabil, îşi spuneau ei din postura de masculi alfa, de umani ce pot decide soarta fiecărui fir de iarbă al planetei. Erau poate geloşi pe atingerile sale blânde ce îndemnau femeile la visare. Cu foarfeci uriaşe s-au îndreptat spre el, hotărâţi să termine cu dulcegăriile şi fanteziile. Acum înţelegea şi gardul viu, în sfârşit, de ce omul căruia i se taie aripile devine un mort viu, nepăsător la tot ceea ce îl înconjoară, dornic să rănească, la rândul său, orice trecător.