Sufocată de emoţii bizare si chemări nedeşlusite, dar nelăsând să se vadă nimic din freamătul interior, Patience termină de rostit discursul şi îşi îndreptă privirile spre auditoriu, dornică să vadă reacţiile celor ce o onoraseră cu prezenţa la marea lansare a cărţii sale. Încremenită de uimire, descoperă că publicul prezent în sala deodată prea călduroasă şi prea aglomerată s-a schimbat. Sub tunicile gri petrol din pânză aspră şi sub rochiile elegante de mătase nu mai sunt oameni de pe Imakulata, ci animale pământene care o privesc după cum le e datul. Ici un câine, colo un delfin, puţin mai la stânga o mangustă, flancat de două pisicuţe un  ren, în spate o girafă… Patience se freacă încredulă la ochi, îşi trece degetele prin părul des, face în zeflemea o reverenţă şi se aşază pe scaunul ce scârţâie lugubru.

Probabil unul dintre idioţii care îl duşmăneau pe tata a vrut să facă o glumă, una a naibii de proastă, îşi spune în gând. Cuprinsă de o furie oarbă, dă cu mâna peste maldărul de cărţi, le priveşte cum cad pe podea, strânge în pumn tocul cu peniţa subţire şi mârâie cu ură:

-Ce caută animalele pământului la o lansare de carte? Voi nu citiţi, nu gândiţi, nu înţelegeţi patima mistuitoare ce înrobeşte sufletul omenesc.

Cu o mină serioasă, râsul se ridică şi rosteşte solemn:

-Tu, cea de şapte ori şi încă de şapte ori cea de-a şaptea fiică a căpitanului navei ce a adus oamenii pe Imakulata, nu ne judeca după înfăţişare, nici după ideile preconcepute încrustate în mintea umanilor ce se cred superiori altor forme de viaţă. Voi, cei ce căutaţi estetica în toate, uitând că importantă e iluminarea interioară, voi, atât de superficiali şi violenţi în vorbe şi fapte, de-aţi medita pentru a vă autocunoaşte până în profunzimea cea mai profundă a adâncului spiritual, poate aţi descoperi că-n fiecare om e-un animal sau chiar mai multe, aşa cum în fiecare animal sălăşluieşte suflet de om sensibil, un alter ego nevăzut de vulg.

De-a dreptul siderată, Patience îşi face roată ochii prin sală, însă nu poate vedea nici suflete, nici iluminare interioară. Zăreşte, în schimb, câteva oi cu priviri tâmpe, vreo trei leoaice gata de atac, un hipopotam care abia respiră printre faldurile de şunci, un măgar care nu îşi poate deslipi privirea de la apendicele cu care Unwyrm o cunoscuse pe deplin, doi păuni fluturând trufaşi cozile multicolore, un grup de şobolani cu nasul în praful podelei, un porc scuipând spre cărţile abia ieşite de sub tipar.

-Ori delirez eu, ori tu şi adunătura ta de tâlhari, râsule, sunteţi de râsul curcilor, răsună vocea frumoasei Patience, diplomat şi asasin, personaj devenit scriitor. Mă aşteptam ca la o lansare de carte să văd chipuri de intelectuali, să văd tineri interesaţi de noutăţi literare, să văd jurnalişti şi bloggeri care să ducă vestea mai departe, ca să îmi crească faima. Heptarh nebun, cu ce am păcătuit de mă pedepseşti trimiţând aici, tocmai când îmi lansez cartea, o şleahtă de animale fără minte? strigă exasperată fata, ridicând braţele spre tavan.

Înainte ca râsul să poată răspunde, jderul de piatră face un pas în faţă, îşi aranjează grăbit blăniţa albă ce acoperă pieptul preţiosului său palton, o priveşte pe Patience cu ochi pătrunzători, rânjeşte colţii albi şi spune:

-De ce îţi doreşti pentru lansarea de carte oameni? Tu, atât de mândră, atât de dură, brută fără milă la nevoie, detestând cu întreaga forţă slăbiciunile tale şi ale altora, tânjind după împreunarea senzuală şi violentă cu un vierme negru, cauţi astăzi compania oamenilor? Vrei zâmbete false şi minciuni ascunse sub cuvinte siropoase?

Priveşte în tine, femeie, analizează-te atent, gândeşte liberă de prejudecăţi şi vei descoperi câte animale freamătă în adâncul sufletului uman,  câte metafore se află în focul creator al vieţii din sălbăticie, câţi aştri încearcă să lumineze bezna minţii omeneşti. Nu te mai baza doar pe memoria colectivă, ancestrală, ci permite propriului tău creier să soarbă înţelepciune din izolarea dată de intimitatea omului cu sinele.

În chiar acea clipă, undeva aproape de gheţarul de pe Cranning, la doi paşi de salonul unde are loc lansarea de carte, un fulger brăzdează cerul şi ploaia se porneşte spre vale, întru spălarea negurii ce tulbură destine de diplomaţi şi asasini, de poeţi şi prozatori. Patience se scutură înfiorată, clipeşte des şi îşi îndreaptă privirea spre sală. Înţelege că totul s-a petrecut doar în mintea ei, că sub rochiile de mătase şi sub tunicile aspre sunt oameni ca mine, ca tine, ca ea… Înţelege că nu e nici un animal în salon. Prinde în mână o carte, înmoaie tocul în călimara cu cerneală, aşterne caligrafic autograful pe prima pagină. Oamenii se înghesuie lângă masă, dornici să atingă coperta, să dea mâna cu autoarea, să soarbă un strop din nemurirea unei răsuflări literare.

 Profitând de aglomeraţie, un vierme negru, lucios, se târăşte până lângă masă, prinde în gura largă o carte şi pleacă cu ea, după omenescul “e mai bun lucrul furat, e mai frumos obiectul câştigat fără efort, hai să o iau, dacă tot e gratis…”.