Gândește, că nu ești plantă!

El le știa pe toate. Nu avea nevoie de sfaturi. Se enerva când o auzea punând întrebări. Se simțea umilit dacă erau și alții de față. Își compunea mutra de om inteligent și îi răspundea cu superioritate – “gândește, că nu ești plantă!”. Ei nu-i folosea la nimic afirmația. Avea nevoie de indicii concrete, nu de aere puturoase. Obrazul i se făcea roșu când privirile mirato-compătimitoare ale celorlalți o ajungeau din urmă.

Ar fi intrat în pământ și ar fi așteptat acolo momentul transformării. Nu-i așa rău să ajungi plantă. De unde știm noi că plantele nu gândesc, că nu au sentimente? Au decis ei, inteligenții, doar observând că acestea nu vorbesc, nu râd și nu își plâng în public amarul? Dacă da, atunci și ea ar vrea să fie plantă, să poată trece mai ușor peste umilințele zilnice.

Expresia îi obseda pe amândoi. Gândește, că nu ești plantă! El o folosea ca să-și ascundă neștiința, făcând totuși să pară că știe tot. Ea o repeta în șoaptă când rămânea singură, întrebându-se ce, cât și cum ar trebui să învețe pentru a scăpa de îndemnul jignitor. Încetul cu încetul a început să își răspundă singură, să caute soluții și să descopere noi modalități de a evolua.

Continua să fie modestă. Înțelegea, din instinct, că nimeni, niciodată, nu ar putea aduna într-o singură minte absolut toate răspunsurile corecte. Pe furiș studia plantele, sperând să descopere ceea ce altora le scăpase.

Într-o zi, el a venit acasă nervos. Un mărăcine îi înțepase talpa stângă în timp ce călca apăsat prin viață. Rana s-a infectat. A oblojit-o cu amarul pelinului cules în mai și cu zeama parfumată a mușețelului din curte. Cu chiu, cu vai, spre toamnă rana s-a vindecat, dar el a rămas bolnav de dușmănie pe toți mărăcinii pământului. Probabil din acest motiv a uitat să mulțumească naturii că i-a dăruit plante binefăcătoare.

A fost pedepsit să ajungă într-un loc unde primește trei mese pe zi: dimineața ceai de tei, la prânz fasole cu gărgărițe, iar seara varză plină de viermi. Acum i se spune putregaiul societății. Va mai sta pe acolo, așa că va avea destul timp să gândească, să-și dovedească măcar sieși că nu vegetează ca o plantă.

Ea își continuă traiul modest și speră, în secret, ca într-o viață viitoare să răsară sub formă de floare, să le poată arăta incredulilor că tot ceea ce este viu are sentimente. O macină totuși o întrebare: câți dintre ei vor putea observa că și plantele gândesc?