Se raţionalizase uleiul şi se găsea tot mai rar. Venea îmbuteliat în butoaie imense, năclăia tejgheaua şi podelele, transformând alimentara aglomerată  într-un fel de patinoar. Vânzătoarele ameţite nu ştiau cum să se mai împartă, pe cine să servească mai întâi, pentru că oamenii se îngrămădeau, ţipau, se certau, dornici să scape mai repede de acolo.

Stăteam alături de mama la coadă şi aşteptam să ne vină rândul. Urmăream agitaţia vânzătoarei, care se uita la numele din buletin, îl căuta cu  un deget  unsuros în registru şi punea clientul să semneze de primire. Lua cu polonicul ulei din butoi şi turna grăbită în sticle. Din când în când îşi ştergea mâinile cu un prosop la fel de soios.

Ne-a venit rândul. Am luat raţia de ulei. Oportunistă, mama a profitat imediat de neglijenţa vânzătoarei, care uitase să o pună să semneze în registru. M-a trimis înapoi în rând şi am mai cerut o raţie de ulei, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

Nici la casă nu erau cozile mai mici. Ne-am împărtit banii şi ne-am aşezat pe două rânduri diferite. Când am reuşit să ieşim din alimentară, scăpate de încordare, am râs cu lacrimi, bucuroase că am fentat “sistemul” şi că ne-am dublat raţia de ulei.

Dar acasă ne aştepta “apărătorul absolut al dreptăţii”, maia, care nu putea concepe faptul că am lăsat o familie fără ulei, că nişte oameni necunoscuţi vor găti o lună întreagă fără strop de grăsime.

M-a silit să mă întorc la alimentară, să înapoiez sticlele care nu ne aparţineau. Furie, dezamăgire, ruşine, satisfacţie, pe toate le-am simţit în acea seară.

Aşa am învăţat că şi alţii au aceleaşi drepturi ca şi mine, că nu trebuie să mă gândesc doar la binele meu, că satisfacţia pe care o ai fiind corect nu se compară cu nimic.