Un gând trandafiriu mă face să mă înfior o clipă, acea clipă în care îmi permit să mă las pradă visului ivit din bezna de smoală a gândurilor interzise. V-ați întrebat vreodată de ce o astfel de clipă durează atât de mult? Cum de în acea secundă, scurtă cât o clipire sfioasă de gene, avem puterea de a vedea ceea ce ar putea sau nu să fie, cu lux de amănunte, toate învelite într-un fum violet? Sau vouă nu vi se arată, prin ceața străvezie a imaginației, dorințe neîmplinite, situații idealizate, extaz venit din neant și dispărut în neant?

Uneori, când cerul vieții era cenușiu, ca să pot adormi liniștită, închideam ochii și mă lăsam pradă fantasmelor ce-mi aduceau alinare, le lăsam să îmi intre în cameră, în pat, în gândul conștient, mă jucam cu ele, le tăvăleam prin verde și le eliberam albe, stoarse de orice frumusețe, de orice bogăție. Mă hrăneam cu ele, îmi extrăgeam seva albastră ce îmi dădea puterea de a continua drumul. La început era ca un joc pe care îl jucam prin praful gălbui iscat de vreo trecere vijelioasă ce îmi zgâriase armura. Apoi devenise dependență, poate și pentru că zilele erau toate roșiatice și orizontul părea plat.

Întotdeauna, fantasmele ce apăreau erau în strânsă legătură cu norul ce înnegrit îmi lăsa cerul. În clipa când apăreau, totul se însenina, acel ruginiu ce mă torturase dispărea și eu puteam adormi liniștită, visând că mâine e o nouă zi, mai bună, mai așa cum mi se arătase în visul de-o clipire. Într-o dimineață a răsărit soarele. Uriaș. Strălucitor. Rotund. Cald. Fantasmele au dispărut și nu au vrut să mai apară, oricât le-am chemat. Nu mai era nevoie de ele. Probabil au plecat la cei care trăiau în cenusiu. Se volatilizaseră. Până ieri, când una dintre ele, timidă, a revenit și mi-a șoptit un vis. Un vis învelit într-un fum violet.

Să vă mai spun că este un text scris cu o duzină de cuvinte?