Se roagă-n fiecare seară în genunchi, cu ochii în tabloul din care, chinuit, privește un Isus însângerat de spini. Cât de bine sunt pictați, gândesc încântată. În spatele tabloului are lipit un plic în care își ascunde pensia (sau ce a mai rămas din ea). Oare se potrivesc aceste două mari busole ale vieții? Sau îi ascunde la vedere, știind că în casă, doar un copil este interesat de icoană și de simbolismul ei? De fapt, de ce i-ar ascunde, când nimeni nu vrea nimic de la ea, nimeni nu este interesat de bănuții bunicii? Să fie obicei vechi, din vremuri grele de război, când până și mălaiul trebuia pitit?

Nu o întreb. Privesc tăcută, îngândurată, cum își încheie Tatăl nostru cu trei cruci largi. Nu pot reține cuvintele pe care le-a spus mai devreme, printre buzele aproape închise, solemn. Nici nu îmi doresc. Altfel de poezii îmi plac, altfel de crezuri am. Încă nu mă încearcă îndoieli, trăiesc seninul copilăriei fără griji, fără îndoctrinări. Sau greșesc? Oare ateismul insuflat de tata nu-i tot îndoctrinare?

Mă uit spre sora mea. Este ferm convinsă că Dumnezeu există și că are grijă de noi toți, că știe a le rezolva pe toate, că nu-i obstacol să nu îl treci dacă te rogi. Este naivă? Deține un adevăr ce mie îmi rămâne ascuns? Oare e un noroc darul de a crede cu atâta tărie, de a putea păstra nealterată speranța? Îi simt mila ca pe o haină grea, aspră. Mă compătimește când îmi observă frământările, când vede cum caut logica în orice lucru, în orice situație, în fiece clipă a vieții.

Oare sunt de compătimit?