Mintea se avânta curajoasă pe culmile cugetărilor adânci, răscolea febrilă în căutarea ideilor originale, experimenta clipă de clipă noi trăiri, supunea unor  examene grele fiecare gând. La vârsta la care alte fete ridicau praful în discoteci şi, în superficialitatea lor, erau mai preocupate de vestimentaţie decât de filozofie, ea îşi punea întrebări existenţiale şi îşi lăsa fantezia să zboare. În capul ei era o luptă surdă, o dualitate pe care nu şi-o putea explica. Îi închina poeme bărbatului iubit, îi atribuia sentimente nobile, îl transforma din om simplu în erou.

De câte ori rămânea singură îşi aşternea pe caiete gândurile, îşi imagina scene în care sensibilitatea lui ar fi ieşit la iveală, iar inima ei ar fi rămas captivă pe vecie într-o casă a fericirii, alături de inima lui. Îşi petrecea nopţile privindu-l cum se odihneşte, îi atingea delicat părul blond şaten, îşi plimba degetele pe gâtul lui puternic. Umplea caiet după caiet cu scrisul ei caligrafic, amestecând întâmplări reale cu frânturi de viaţă imaginară.

Într-o zi, prizonieră a propriei fantezii, a îndrăznit să deschidă la întâmplare unul dintre caiete şi să îi citească iubitului un fragment din gândurile ei intime, neştiute până atunci de nimeni. El a privit-o năuc, neînţelegând nimic, în parte din cauza vocabularului cu care nu era familiarizat, iar pe de altă parte pentru că nu se recunoştea în acele descrieri plăsmuite de mintea înflăcărată a fetei.

Nu era nici erou, nici zeu, nu avea puteri nemaivăzute, nu cunoscuse pasiuni mistuitoare, nu iubea exaltat. I-a cerut fetei să lase prostiile, să îşi dovedească iubirea învăţând să gătească, să spele rufe, să dea cu mătura. De dragul lui şi convinsă fiind că el nu vrea să îşi recunoască slăbiciunea, fata a învăţat tot ce i s-a cerut.

S-a trezit la realitate în ziua în care iubitul i-a spus fără ocolişuri că ţine la ea, că apreciază tot ce a făcut pentru el, că nu va uita clipa în care ea, fecioară pură, neprihănită, i s-a oferit cu trup şi suflet, dar… Dar el vrea să răzbească în viaţă, vrea să aibă mai mult, vrea averea şi pământurile pe care le are vecina prostănacă, de care râd toţi.

I-a spus că vor rămâne la fel, că vor continua să se iubească, să fie împreună, dar trebuie ca fata să accepte căsătoria lui cu vecina. În stare de şoc, fără să scoată un cuvânt, fata a luat caietele şi le-a aruncat în foc, apoi i-a întors spatele şi a ieşit pe uşă. A umblat până târziu în noapte pe străzi, ameţită, amorţită, fără să plângă, fără să gândească.

Când s-a întors acasă, el era treaz. O aştepta îngrijorat. L-a văzut aşa cum era, aşa cum fusese mereu: un bărbat banal, un oarecare, un simplu muritor care se bucurase pentru o perioadă de trupul ei şi care râvnea în continuare la nectarul din care băuse cu nesaţ.