Skip to main content

Foc în pavilionul de ceai

Misterioasa lume niponă, văzută prin ochii unui personaj numit Urako de japonezi şi Aurelia de către europeni şi americani, o poveste despre două femei venind din lumi diferite, scrisă de o americană? Cât de interesantă poate fi? Am ezitat puţin, apoi m-am decis să o iau de la bibliotecă. Citisem că Ellis Avery, autoarea, a fost încă din copilărie interesată de cultura japoneză, că imediat după ce a asistat în Japonia la o ceremonie a ceaiului s-a decis să ia lecţii, că pentru a înţelege cu adevărat în ce constă această artă străveche a urmat timp de cinci ani cursuri despre ritualul ceaiului.

Aurelia, orfană de la o vârstă fragedă, ajunge în Japonia alături de unchiul său, dar nu apucă să petreacă prea mult timp cu el. Rămasă iar singură, copila se refugiază în pavilionul de ceai al maestrului Shin, unde o cunoaşte pe cea care îi va fi stăpână şi cumva prietenă o mare parte a vieţii, Yukako. Vor lupta împreună pentru păstrarea tradiţiilor străvechi, într-un moment în care Japonia întinde mâinile spre Occident, încercând să îşi schimbe faţa, hainele, obiceiurile.

Ritualul complicat al ceaiului reprezintă una dintre datinile strămoşeşti, la care Yukako nu vrea sub nici o formă să renunţe şi pe care vrea să îl transmită mai departe, chiar şi cu riscul de a fi luată în râs de cei din jur. Prin ochii Aureliei am văzut Japonia, aşa cum era ea cândva, am văzut obiceiuri de acum uitate, am văzut toate intrumentele folosite la prepararea unui ceai, camerele în care avea loc această ceremonie, modul în care era încălzită apa, l-am văzut pe Maestru îndeplinind ritualul şi am aflat care era comportamentul pe care un japonez trebuia să îl aibă în cadrul ceremoniei.

Conflictul care rupe relaţia dintre Yukako şi fata care a slujit-o atâta timp, făcând-o pe Urako să se întoarcă la New York şi să redevină Aurelia, dar şi finalul emoţionant, mi-au lăsat o umbră de tristeţe, de nostalgie. Cartea mi-a trezit dorinţa de a ştii mai multe despre Japonia, despre oamenii uluitori care trăiesc acolo, dar şi despre obiceiurile lor, despre ikebana, ritualul ceaiului şi samurai. Pentru mine, povestea celor două tinere femei nedespărţite a contat mai puţin. Atenţia mi-a fost reţinută de pavilionul în care se bea ceai, de ritualul în sine, de explicaţiile referitoare la scrierea tradiţională japoneză, de relaţiile şi conflictele dintre bogaţi şi săraci, dintre occidentali şi orientali.

Foc în pavilionul de ceai, scrisă de Ellis Avery, este o carte pe care o tot recomand, de câte ori mi se iveşte ocazia, iar autoarea scrie atât de bine, încât ai vrea să nu mai termine.

11 thoughts to “Foc în pavilionul de ceai”

      1. Bleah, shogun e o porcarie, dar cultura japoneza este incredibila. Nu cred insa ca noi, cu educatia noastra de vestici, ca sa nu zic de albi, o putem intelege prea bine. Am tot avut colegi japonezi si tare greu ne mai intelegm cu ei, desi sunt toti foarte serviabili si dispusi sa asculte si sa ajute, dar e o diferenta culturala incredibil de mare.

  1. Eu sunt înnebunită după Yasunari Kawabata, am citit O mie de cocori (tradusă și ca Sembazuru) de mai multe ori, dar și alte scrieri de-ale lui, ți-ar plăcea (sau poate ai citit deja). ”Kikuji este invitat la o ceremonie a ceaiului unde urmează să-şi vadă viitoarea soţie. Ar trebui să fie fata care poartă un batic cu o mie de cocori. De aici începe iniţierea lui. În ceremonia ceaiului, a dragostei, a morţii, a vieţii. Iar tânărul Kikuji a ajuns tocmai în acel moment al ceremoniei când în lume nu mai există decât femei îndrăgostite.” Superb! :)

  2. Poate ca e frumoasa povestea. Totusi nu ma atrage sa citesc nimic de genul. As prefera sa-i vad acasa la ei… desi mai mult ca sigur n-as intelege mare lucru din cultura lor care e cu totul altceva decat a noastra… :) Mult mai profunda.

Leave a Reply