Dragul meu copil, te rog nu închide ochii atunci când îți vorbesc, nu sta încremenit, de parcă ai fi blocat, nu mă ignora când sunt grăbită, speriată sau nervoasă. Încearcă să deschizi larg ochii spre lume, să vezi că tot ceea ce te-am povățuit de-a lungul vremii își avea rostul și că viața este afară, dincolo de calculator și internet. Bucuriile, speranțele, emoțiile pe care comunicarea din online ți le oferă sunt numai pe jumătate adevărate. Oamenii reali sunt afară!
Poate că ar trebui să te uiti mai des la mine, să vezi dincolo de învelișul aparent. Mă vezi trezindu-mă în zori, muncind cât este ziua de lungă, picând noaptea frântă de oboseală. Mă vezi râzând, mă vezi lăcrimând, îmi poți citi pe chip fiecare trăire interioară. Dar poți oare să le descifrezi? Înțelegi ceva din frământările mele? Îmi simți emoțiile, durerile, bucuriile zilnice? Simți cum blogurile pe care le administrez mă îndepărtează, cu fiecare minut care trece, de viața reală, de ceea ce se petrece dincolo de pereții casei? Nu vreau să ți se întâmple și ție, copilul meu!
Cuvintele mele să nu îți lase impresia că fac reproșuri, că sunt nemulțumită. Nu! Scriu îndemnată de fiorul ce mă curprinde când mă gândesc la tine. Într-o zi, pe când dormeai liniștit, te-am privit așa cum te mai privisem de mii de ori și, pentru o clipă, am avut senzația că ai putea deveni dependent de aceste mașini infernale, făcute de om pentru folosul omului. Mi-a înghețat inima și-o întrebare s-a născut din marea de gânduri: oare copilul meu petrece prea mult timp la calculator?
Am refuzat să cred. Am continuat să te privesc plină de dragoste și încredere, însă în același timp mi-am propus să te supraveghez îndeaproape, să te atrag în activități care să nu aibă legătură cu internetul, ba chiar m-am străduit să stau și eu mai puțin, pentru a-ți fi exemplu. Mi-am scris mai repede articolele, am comunicat mai scurt cu prietenii virtuali, am petrecut mai mult timp cu tine, cu prietenii din real sau afară, la aer curat.
“Când zeii au dat înțelepciune omului, i-au dat cea mai frumoasă dintre comori”. Să nu uiți niciodată acest citat, dragul meu băiat! Primeşte-l ca pe un cadou oferit din inimă, cu recunoștință pentru ceea ce mi-ai dat, ca semn de mirare pentru tot ceea ce mi-ai adus în viață de când te am, ca semn că viitorul este al tău, că trebuie doar să îl cucerești, copil cu râs cristalin și suflet de aur.
Să nu uiți că noi fără calculator ne descurcăm datorită înțelepciunii noastre umane, însă el fără noi este nimic, biet obiect neînsuflețit de apăsarea unor degete calde pe taste și butoane! Să nu uiți că imaginația omului este mai presus de calculul rece al unei mașini! Să nu uiți niciodată că toată inteligența de care calculatorul da acum dovadă i-a fost dăruită de mintea umană tocmai ca el, la rândul său, să dăruiască minții umane ceea ce îi lipsește! Să facem din calculator o armă, scapand de tirania dependentei de el, copilul meu!
PS: Acest articol are o lungă istorie…L-am scris pentru una dintre probele SuperBlog. Inițial am încercat să îl fac sub forma unui mesaj trimis calculatorului care tocmai se stricase. Mi-am dat seama că nu era potrivită ideea și am făcut mici modificări, în așa fel încât mesajul să fie pentru copilul meu. Tot nu mi-a plăcut, așa că am scris un alt articol pentru acea probă.
Cum se spune în Dune, “Lustrul vine de la oraş, iar înţelepciunea vine din deşert”. (proverb fremen)
Un pic extrapolat, ai mare dreptate, ar trebui să ne folosim mai mult mintea pentru noi decât ca să facem maşini gânditoare! :)
După cum observi 2.0 e deja depăşit pe internet! :)
Uite un mesaj bun nu numai pentru copilul tau, ci pentru absolut noi toti. In sfarsit am gasit si eu motivul pentru care lasasem in urma calculatorul: eu il stapanesc pe el, nu el pe mine. Citind articolul, ai parte de intelepciune. Multumesc! :*
Un mesaj universal valabil pentru utilizatorii calculatorului. Multumesc, Vienela. M-ai facut sa ma gandesc mai mult la mine si la relatia cu calculatorul. Voi fi atenta sa nu se transforme din unealta in stapan.
Chiar as fi fost curios sa aflu ce nota, rating, whatever… ar fi primit articolul asta la SuperBlog…
Perfect indemn! Viata e intre oameni, nu in fața unui ecran. E chiar pacat ca un om sanatos, care se poate deplasa unde si cand vrea, sa-si petreaca prea multe ore navigand pe net. Vorba bancului: Ninge! scrie unul pe mess. Da-mi link! zice celalalt…
Sunt bune masinariile acestea, dar… dau dependenta! Americanii (cine altii?) au deja programe sociale impotriva dependentei de PC. :)
Din fericire, aceasta indeletnicire nu ma pune in pericol! Cel putin deocamdata. :)
….mă bucur că ai scos din draft articolul, uite ce reactii faine au cei ce il citesc. Eu mă straduiesc să stau cat mai putin pe net, sau măcar mai putin decat altă dată.
prea adevarat… poate fi scrisoare catre noi insine uneori.
Nu te cred ! Nu cred că blogurile pe care le administrezi te îndepărtează de realitate. Minți copilul și nu-i frumos. :P Posibil să existe și oameni cărora să li se întâmple asta. Dar bag mâna în foc că nu faci parte dintre ei.
Oare nu cumva blogurile au fost create de oameni deja indepartati de alti oameni? Sau tocmai cu scopul de a mentine distanta fata de realitate, care este cruda cu multi dintre noi?
Cata vreme inca poti face diferente dintre realitate si online totul e ok, cand nu mai poti face aceasta diferenta…atunci e de-a dreptul tragic
Scrisoarea asta e universal valabila… Ma simt cu musca pe caciula, sincera sa fiu…
Pentru ce proba scrisesei acest articol? Nu imi dau seama! :))
Mie imi place emotia care razbate din mesajul tau. Si dragostea infinita, tandretea. :)
imi place :D :) <3