Tatăl meu, ofiţer MApN, obişnuia să spună că a educat mii de soldaţi şi nu reuşeşte să educe două fete. Exagera, căutând perfecţiunea. Ne-a oferit o copilărie de vis, plină de întâmplări amuzante, plimbări în natură şi lecţii de viaţă. Acelaşi lucru am încercat să-i ofer şi eu copilului meu, acelaşi lucru ar trebui să facă toţi părinţii, pentru că fiecare copil merită să trăiască şi să aibă o copilărie frumoasă, de vis.
                                  
      Într-o zi de vară, pe când aveam vreo 6-7 ani, părinţii ne-au dus la Valea Stelii, staţiune balneoclimaterică unde se găsesc izvoare clorosodice. Acolo nu trebuie să ştii să înoţi, pentru că apa este foarte sărată şi pluteşti oricum.
      La un moment dat am rămas doar cu tata şi ne-am apucat să pregătim masa. În timp ce tăiam roşiile, a apărut şi mama în spatele meu, atrăgându-mi atenţia că tai feliile de roşie prea groase. M-am întors, am scăpat cuţitul din mână, am început să ţip şi am luat-o la fugă. Cea care vorbise cu mine avea vocea mamei mele, dar era neagră, unsă cu nămol din cap până în picioare.
      Oricât au insistat, părintii mei nu au reuşit să ne convingă,pe mine şi pe sora mea, de beneficiile nămolului, aşa că nu ne-am lăsat mânjite.
      După câteva zile, acasă, ideea de a încerca terapia cu nămol nu ni s-a mai părut oripilantă, aşa că în lipsă de altceva am scos pământ din ghivecele cu flori, l-am amestecat cu apă şi ne-am aşezat la plajă, sub becul din dormitor.
      Ghinionul a fost că tocmai atunci a venit în vizită prietena bunicii mele împreună cu nepoţelul simandicos, cu aere de Capitală. Au intrat în dormitor şi, în tăcerea suspendată l-am auzit pe micuţul bucureştean spunând:
 – Astea nu sunt fetiţe, sunt draci!!!