Dormeam pe fotoliu, în locul meu preferat (singurul în care mi se permite să îmi tolănesc după-amiaza oasele obosite de alergătură). Îngerii câineşti mi-au trimis un vis ce părea aievea, un vis încărcat de culoare şi arome. M-am trezit brusc şi am urmat indiciile, în vreme ce mami naviga pe facebook fără să aibă habar de mine. Întâi m-am lăsat ghidat de mirosul apetisant, apoi le-am văzut formele şi m-am strecurat tiptil până la farfuria de pe masa din bucătărie. Cu puţin noroc, comoara putea fi a mea. Aveam nevoie doar de un plan bine pus la punct, de îndemânare şi de mult curaj.

Am sărit spre gâturile de pui fierte pentru pisici. Gustul lor delicios m-a făcut să mestec întâi lacom, apoi tot mai încet, privind mereu peste umăr. Teama că oasele vor trosni prea tare şi vor atrage musafiri neinvitaţi m-a silit să înghit nemestecate vreo două bucăţi. Când a intrat mami în bucătărie, atrasă de liniştea nefirească, în farfurie mai erau doar cinci gâturi de pui, cele mai subţiri şi mai puţin acoperite de carne. M-a certat, după cum mă aşteptam. S-a dus să cheme pisicile pentru a le oferi ceea ce rămăsese din festinul lor duminical.

Nu m-am putut abţine nici măcar de această dată. De cum a ieşit mami din bucătărie, am sărit cu labele pe masă, am întors botul într-o parte şi am prins, aproape ca şi croitoraşul cel viteaz din poveste, cele cinci gâturi în strânsoarea fălcilor. Pisicile să mănânce bobiţe, ca în fiecare zi! Nu e corect ca eu să mă mulţumesc doar cu un strop de carne, în vreme ce hoaţele astea sparg la oase cu toate măselele. Sau eu sunt hoţul, după cum susţine mami? Pare atât de supărată acum, încât îmi e şi teamă să îi amintesc că a venit ora să ne plimbăm… Adorm, ca în fiecare zi, cu mingiuţa… Ce viaţă de câine!

caine cu mingea