Mă întorc veselă de la prietena mea, cu o carte pe care ea a citit-o deja de două ori. Mi-a spus că este cea mai bună carte pe care a citit-o vreodată,  dar nu îmi vine să cred. Din păcate, nu are decât primul volum din cele şase, singurul apărut deocamdată în România. Îl bag pe Ionuţ la somn şi deschid nerăbdătoare Dune, de Frank Herbert. Are cam multe cuvinte stranii, dar nu mă deranjează. Consider că îi aduc un plus de farmec. Mă cucereşte de la prima pagină, de când bătrâna, cucernica maică Bene Gesserit vine la Castelul Caladan, pentru a-l testa pe Paul cu gom jabbarul, crezând că băiatul este Kwisatz Haderach. Citesc grăbită, uimită, încântată peste măsură de ceea ce descopăr. Este într-adevăr cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată.

elefant.ro

Au trecut câţiva ani până când au apărut în librării şi celelalte volume. Le-am cumpărat pe toate. Nu mi-a păsat de preţ, nu mi-a păsat de nimic. Am recitit Dune în câteva ore. Arrakis, Dune, Planeta-deşert, Marile Case, Ghilda Spaţială, Duncan Idaho, Jessica… Târziu în noapte am deschis al doilea volum, Mântuitorul Dunei. Şi nu am mai dormit. A doua zi, de cum m-am întors de la serviciu, am pus mâna pe Copiii Dunei. Fremătam de bucurie. Erau cărţile vieţii mele, cele care îmi ofereau mai mult decât îmi oferiseră toate celelalte cărţi citite până atunci. Lipsa calculatoarelor, tehnologiile inovatoare, abilităţile fizice şi psihice pe care eroii le au, mirodenia mirosind puternic a scorţişoară, fremenii, viermii de nisip, ochii albaştri care trădează dependenţa de melanj, totul, totul mă fascina.

Mă opream foarte des, îi citeam şi lui Ionuţ pasaje întregi sau îi traduceam pe înţelesul lui. Mă cucerise Frank Herbert. Dar abia când am ajuns la Împăratul-Zeu al Dunei mi-am dat seama în ce măsură mă influenţa cartea, câte orizonturi deschidea şi câtă fericire îmi oferea. Citeam avidă. Eram Leto Atreides II, mă transformam odată cu el din om în acel hibrid om-vierme de nisip, eram la fel de inteligentă ca şi el, la fel de iute şi de puternică, vedeam prin ochii lui albaştri Poteca de Aur, momentul în care omenirea va scăpa de dominaţia unei singure entităţi, iar omul va fi invizibil pentru cei care aveau darul preştiintei.

În următoarele zile am citit ultimele două volume: Ereticii Dunei şi Canonicatul Dunei. Parcă simţeam o schimbare, dar nu ştiam în ce consta ea. Sau poate era doar o impresie greşită, lăsată de Leto II, personajul meu preferat, care îmi furase inima, în schimbul unui pumn de mirodenie cu parfum de scorţişoară. Mi-a plăcut enorm toată seria Dune.

Aseară, pe când făceam o plăcintă cu mere, prăjitura preferată a familiei mele, iar aroma scorţişoarei se răspândea în bucătărie, m-am lăsat furată de gânduri, învăluită într-un parfum de fericire. Poate vă veţi mira, poate veţi spune că sunt nebună, dar acum asociez scorţişoara cu cea mai reuşită carte scrisă vreodată, cu fericirea pe care mi-a oferit-o Frank Herbert şi al său Leto Atreides II. Am un singur regret. Omul acesta, acest mare scriitor american de science fiction nu trebuia să moară atât de devreme. Mai avea atâtea să ne spună!