După ce totul a luat sfârşit în mod oficial, după ce s-a trezit pe scările tribunalului ţinând în mână actele care îi confirmau că divorţase şi că era liberă, Victoria s-a întrebat ce va face cu această libertate pe care nu o dorise, pe care nu o ceruse şi la care nu visase cu adevărat, deşi multe fuseseră nopţile dormite în singurătate, cu ochii în lacrimi. Alta în locul ei ar fi ales să meargă acasă, să se ascundă de lume, să nu vadă privirile curioase şi compătimitoare ale celorlalţi. Dar Victoria nu se temea de nimeni, aşa că s-a îndreptat curajoasă spre atelierul unde o aşteptau ore epuizante de muncă şi întrebări indiscrete. Le-a răspuns tuturor colegelor, le-a privit în ochi, a povestit şi a simţit cum se eliberează de o povară grea, prea grea pentru o femeie de 30 de ani.

Doar seara, când ajungea în casa de acum pustie, Victoria realiza cu adevărat tragedia. Era singură, atât de singură şi fără de rost! Nu avea copii, nu mai avea nici bărbat! Încerca să îşi dea seama unde greşise, de ce i se întâmplase tocmai ei şi dacă ar fi putut preveni necazul. Atunci se enerva iar, îşi amintea de nopţile în care dormise singură, de zilele în care treceau unul pe lângă celălalt ca doi străini siliţi să stea în aceeaşi casă. Îmbrăca repede un trening lejer, încălţa adidaşii comozi şi iesea în parc, să alerge până la epuizare, până când gândurile negre se topeau.

Dimineaţa schimba treningul pe o bluză şi o pereche de blugi şi se îndrepta către serviciu în pas săltat, încălţată cu o altă pereche de adidaşi. Tot aşa veneau îmbrăcate şi colegele ei. Li se părea comod şi aveau libertate de mişcare. Doar şefa era ăntotdeauna elegantă, îmbrăcată în rochiţe vaporoase şi încălţată cu pantofi cu toc, din piele fină. Se plimba printre fete şi nu ezita să le ajute atunci când avea impresia că nu se descurcă. Nu o împiedicau nici rochiţa, nici pantofii. Într-o zi, cu ochii la Victoria, dar vorbind pentru toate fetele din atelier, şefa a spus:

-Dragele mele, mulţi spun că femeia este slabă, dar au totuşi pretenţii mari de la noi. Ştiu că v-aţi mirat de multe ori şi poate chiar aţi zâmbit superior văzându-mă îmbrăcată aşa în atelier. Poate aţi considerat că este o ţinută nepotrivită pentru condiţiile de lucru de aici. Aţi preferat să umblaţi în blugi şi în adidaşi, crezând că aşa vă va fi mai bine.

Mă uit la voi şi văd cum feminitatea voastră dispare, văd cum mersul vi se schimbă, văd cum călcaţi apăsat, cu toată talpa, cum ţinuta voastră capătă o aură masculină, care este de neconceput pentru mine. O femeie tânără trebuie să se simtă mereu frumoasă, uşoară şi seducătoare. Un pantof elegant vă sileşte să aveţi grijă la felul în care mergeţi, vă face să păreţi graţioase, finuţe şi incitante. Poate că în primele zile veţi suferi, veţi avea dureri de picioare, dar organismul se va obişnui repede, vă garantez. Nu renunţaţi la pantofii eleganţi, nu renunţaţi la feminitatea voastră!

Victoria s-a gândit toată seara la cuvintele şefei. Ea nu avea nici măcar o pereche de pantofi eleganti în casă. Evitase mereu să îşi cumpere, ştiind că iese atât de rar din casă, că la serviciu merge cu pantofi sport, că şi colegele ei purtau adidaşi. Soţul ei plecase cu o femeie puţin mai în vârstă decât ea, dar atât de cochetă, de elegantă! Poate că a greşit atunci când a renunţat la eleganţă în favoarea blugilor şi a pantofilor sport. A doua zi a luat cu asalt magazinele, căutând pantofi şi rochiţe. Era prea tânără pentru a-şi pierde feminitatea!