Fariseilor, am recitit articole și comentarii! Voi îmi dădeați lecții?

Fariseilor, am recitit articole și comentarii! Voi îmi dădeați lecții?

Vai, cât am fost de naivă! Cât de încrezătoare în oameni! Ce puțin v-am cunoscut! M-am lăsat orbită de cuvinte frumoase, ca și de cuvinte dure, uitând că locul lor de drept este în cărți. Viața este despre fapte, nu despre vorbe. Am înțeles prea târziu acest lucru. Abia după ce v-ați dat arama pe față, prefăcuților!

Fariseilor, am recitit, cu mintea de acum, articole vechi. V-am găsit comentariile pe care mi le-ați lăsat pe blog de-a lungul timpului. Voi, tocmai voi îmi dădeați lecții? Prefăcuți nerușinați ce sunteți! Nu vă voi face onoarea de a vă menționa numele aici. Ar trebui ca fiecare dintre voi să se recunoască singur din descriere. Dacă nu reușiți din prima, uitați-vă în oglindă. S-ar putea să vedeți, în loc de oameni, niște porci murdari la rât. Sau niște marionete care dansează după cum le cântă alții.

Una mă certa că poluez blogosfera cu advertoriale, în timp ce fii-sa făcea același lucru. Deosebirea dintre noi era că eu lucram pe cont propriu, în timp ce domnișoara lucra prin agenție.

Alta mi-a spus aproape în fiecare comentariu că nu o deranjează advertorialele, că și ea ar scrie dacă ar fi bine plătită (pentru ea, bine plătită însemna să primească 30 de euro de articol). Apoi l-a susținut pe cel care spunea că mă vând prin cuvinte.

Altul a considerat că sunt de neiertat pentru că am cerut ajutorul prietenilor când am participat la un concurs unde era nevoie de vizite. Uitase că primul advertorial din viața mea l-am scris pentru el, pe blogul lui. Uitase că el făcea spam (sau pupat în dos) nu pe facebook, ci pe un blog foarte cunoscut.

Alta venea zilnic pe blogul meu. Aproape că dădusem în diabet de la dulcegăriile cu care mă pupa în dos. Apoi, din senin, nu i-a mai plăcut cât de frumos, emoționant, mirific etc scriam. M-a bârfit pe la oameni cu care eu eram prietenă și care, desigur, mi-au arătat dovezi.

Unul mi-a poluat ani la rând blogul cu câte trei cuvinte lăsate pe post de comentarii. Când a văzut că adun premiu după premiu (vai, ce rușine că pot scrie bine și că am prieteni!), a încercat să mă discrediteze la cei cu care lucram. A pornit o adevărată campanie împotriva mea. Eșuată, din păcate pentru orgoliul lui. Apoi, când a crezut că am uitat/iertat, s-a milogit de mine să îi pun linkul în blogroll.

Alta s-a autodeclarat prietena mea pe veci. Venea foarte des pe aici. Recitind comentariile ei, am observat că era permanent negativistă și pe lângă subiect. La fel era și când vorbeam pe privat. De când i-am dat block, nu mă mai enervez aiurea. Dar o încadrez în categoria fariseilor din alt motiv: când “marii” blogosferei au considerat că trebuie să mă judece, ea a dispărut. Cât de ciudat! Tocmai în acele zile, când aveam nevoie de sprijinul ei, nu mi-a lăsat comentarii. Apoi, când apele s-au liniștit, a revenit ca și cum nimic nu se întâmplase. Marș!

Dintre toți cei descriși aici, unul singur încă mai este “prieten” cu mine pe facebook. Îl respect și mă simt datoare la el pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat cândva. Dar atunci, la momentul când am fost îngenuncheată în mocirlă, el mi-a dat un șut în loc să îmi întindă mâna. Păcat!

Fariseilor, am recitit articole și comentarii! Voi îmi dădeați lecții? Probabil nu veți citi cuvintele astea. Le-am scris pentru mine, ca să mă răcoresc, să pot merge mai departe senină și cu fruntea sus.

Nu am de dat nimănui explicații. Și nu o voi mai face niciodată. Cui nu îi convine, poate să meargă pe urmele celor de mai sus – la spam și block.

Îmi plac mai mult personajele fictive decât oamenii reali, spuneam ieri. Acum poate înțelegeți din ce motiv. Tot din acest motiv iubesc mai mult câinii. Mi-au rămas prea puțini oameni de iubit. Dar pe ei, cei puțini, îi iubesc cu toată puterea ființei mele.