Langa blocul meu, rezemat de cate o masina, vad in fiecare zi un baiat. Nu orice baiat, ci unul care atrage atentia, desi nu cred ca vrea. Are vreo 27 de ani, micut de inaltime, un defect grav de vorbire (nu inteleg mai nimic din ce spune) si un mers care te face sa ai frisoane. Ca si cum un picior ar fi cu 10 cm mai scurt, merge nici leganat, nici saltat, ci cate un pic din amandoua. Nici macar chipul nu este reusit, dar are un zambet care te face sa blestemi viata. Trecem pe langa el tot timpul, dar se gandeste vreunul dintre noi ca acel om are sentimente, ca si noi, ca ar dori sa aiba reteta care sa-i aduca un strop de fericire?
Ti se intampla sa pierzi pe drum un nasture de la pantaloni, sa ai nasul infundat si nici un servetel la indemana sau o durere care nu te lasa sa mergi drept. Cat de greu este cand ti se pare ca toti se uita la tine si parca ai vrea sa dispari sau sa te scuzi, sa le explici. Dar ce inseamna un nasture, un nas infundat sau o durere de o zi pe langa disperarea acelui om care niciodata n-a alergat, n-a strans o fata in brate si stie ca nici n-o va face vreodata? Ii dam si noi, oamenii, ceva ce nu ne costa nimic, oferim gratis. Ii dam dispretul sau indiferenta noastra, ii aducem in stare sa faca gesturi necugetate si ii strigam cu un nume care mi se pare mizerabil, inuman, care a fost folosit atat de mult ca nu-i mai stim intelesul initial: HANDICAPAT.
A trăi cu un defect vizibil poate fi o experiență complexă și adesea provocatoare. De-a lungul istoriei, societatea a promovat adesea standarde rigide de frumusețe și normalitate, iar cei care se abat de la aceste norme pot simți povara de a fi diferiți. Defectele vizibile pot varia de la cicatrici și malformații fizice până la condiții medicale care afectează aspectul exterior.
Un aspect important al acestei probleme este impactul asupra stimei de sine. Persoanele cu defecte vizibile pot simți o presiune constantă de a se conforma la idealurile estetice prevalente, iar acest lucru poate duce la dezvoltarea unei stime de sine scăzute sau chiar la complexe de inferioritate. Interacțiunile sociale pot deveni un teren sensibil, iar frica de judecată sau respingere poate influența felul în care acești oameni se raportează la ceilalți.
În plus, există și aspectul emoțional al acestei povăți. Persoanele cu defecte vizibile pot simți priviri indiscrete, comentarii insensibile sau stigmatizare din partea celorlalți. Această experiență poate genera anxietate, depresie și izolare socială. Într-o societate care adesea evaluează oamenii după aparențe, cei cu defecte vizibile pot simți că sunt în permanență sub lupa critică a celor din jur.
Totuși, este important să subliniem că frumusețea și valoarea unei persoane nu se măsoară exclusiv în termeni de aspect fizic. Mulți oameni cu defecte vizibile au dezvoltat o forță interioară și o reziliență remarcabilă. Experiența lor poate genera empatie și compasiune, iar ei pot ajunge să devină exemple de determinare și acceptare de sine pentru ceilalți.
Societatea trebuie să evolueze spre o acceptare mai profundă a diversității umane, inclusiv a diferențelor fizice. Educația și conștientizarea pot juca un rol crucial în schimbarea percepțiilor și în promovarea unei culturi a acceptării și a respectului față de fiecare individ, indiferent de aspectul său exterior. Este esențial să recunoaștem că frumusețea autentică și valoarea personală depășesc limitele impuse de norme sociale și să înțelegem că fiecare persoană este unică și valoroasă în felul său.
Persoane cu defecte vizibile
saracul de el.asa suntem noi oamenii care nu ne pasa de altii bolnavi.si cati mai sant in situatia asta…
da cam asta e trista realitate…
Eu ignor astfel de persoane nu din snobismul și cruzimea de a fi indiferentă, ci pentru că holbatul doare mai tare. Neacordând atenție dificultăților lui îl tratezi ca pe un om normal, ca și cum n-ai avea ce să observi. Urăsc turma de gură cască ce se uită lung și insistent la ei, împovărându-i cu o cruce și așa grea, dacă n-ar fi atât de ne-lady-like, le-aș țipa din toți rărunchii zece ceasuri încheiate că sunt niște cretini definitivi…
Eu mi-am facut obiceiul de a-l saluta cand il intalnesc. Nu ma holbez, dar nici nu trec pe langa el ca pe langa o statuie. ;) I se lumineaza chipul cand ma vede si cand imi raspunde.