Astăzi (9 iulie 2017)… am stat aproape o oră în spatele blocului, acolo unde s-a aciuat un pui de câine ciufulit și tare jucăuș. Îi place să muște și o face cu simț de răspundere. Încearcă să îmi capseze mâinile, hainele, încălțările și, când nu e băgat în seamă, se repede chiar și la picioarele lui Bruno, care îl suportă fără să dea semne de nervozitate. Agitată sunt doar eu. M-a cuprins nefericirea duminicală când am vrut să îmi pilesc unghiile, căci am reușit să rup una. Ca să mă răzbun, le-am tăiat pe toate din carne.

Mă gândesc… la tot drumul pe care copilul meu îl are de făcut de acasă până la serviciu și înapoi. Cale de vreo patru kilometri, apreciază el. I se pare greu, după zece ore de stat în picioare. Încerc să îl încurajez povestindu-i ce navetă grea făceam eu când îl purtam în burtă. Se enervează. Nu vrea povești motivaționale, ci doar să se descarce.

Sper… să pot râde cândva de toate frământările care astăzi mă coplesesc. Nu mor de foame, dar nici bine nu îmi este singură. Mi-e dor de băieții mei, îmi fac griji pentru ei, mă enervez văzând că Bruno e greu de plimbat dincolo de blocul nostru, mă întreb dacă mă voi putea descurca cu banii pe care îi am, tremur la gândul că s-ar putea întâmpla să mă rup de tot ceea ce înseamnă viața mea de acum și să nu mă descurc pe acolo, de o fi să plec. Unde este optimismul meu proverbial când am nevoie de el?

În casă… este liniște. Și ordine. Miroase a cafea.

Pisicile mele… s-au îndopat ieri de ficat. Îl cumpărasem pentru mine, însă nu am putut rezista miorlăielilor care m-au împresurat și mi-au zgâriat timpanele.

Câinele meu… încă nu înțelege ce i se întâmplă. Umblă dezorientat prin casă, tulburat de faptul că, dintr-o dată, nu mai are voie să stea la geam. Până și jucăria preferată dispare când latră spre trecători sau spre câinii care ne trec pe sub ferestre. De asemenea, afară i s-a interzis să mai stropească toți copacii. Cu cât învață mai repede că unul singur este al lui, cu atât îi (ne) va fi mai bine. Nu mai glumim cu agresivitatea de care dă uneori dovadă la întâlnirile cu alți câini.

Prin Ploieşti… căldura îi dă pe oameni afară din case. La fiecare scară de bloc se adună, seară de seară, ciorchini-ciorchini, pentru a schimba impresii și a se văicări. Învăț să fac slalom printre ei pentru a-mi plimba câinele. Privirile lor furișate îmi spun că îi deranjăm. Privirea mea le spune că nu-mi pasă.

Prin blogosferă… nu am mai trecut de o veșnicie. M-aș bucura să aruncați cu linkuri în mine, să aflu noutăți și să mă bucur de scrieri frumoase.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… săptămâna viitoare începe mâine, când va trebui să plătesc facturile restante și să curăț preșul de la intrare, căci femeia de serviciu nu îl atinge niciodată cu mătura, ba chiar am impresia că tot ce adună de la etaje uită la ușa mea. Mă întreb pentru ce o plătesc…

Un citat/proverb favorit… 

Abate-mi gândul aberant și-abscons
De la prezența sau absența unui abur puturos
Și lasă-mă așa, abreviat și absorbit,
De-o ablație cu-nceput, dar fără de sfârșit.” – Gânduri nărăvașe

O fotografie preferată…

O foarte mică porțiune din drumul pe care îl străbate zilnic băiatul meu:

Pagina 107 din Jurnalul de femeie simplă.