Orice lucru serios începe cu o pauză.

S-au străduit mulți, în această viață, să mă învețe cum e treaba cu diplomația. Au eșuat lamentabil. Nu sunt cea mai sinceră ființă din univers, dar nici nu reușesc să mă prefac prea bine atunci când e cazul. De multe ori m-am trezit spunând oamenilor lucruri pe care nu doreau să le audă și nu pentru că aș fi vrut să îi rănesc, ci doar pentru că nu m-am putut abține, am gândit cu voce tare sau nu mi-am dat seama că vor înțelege altceva. Nu-s o femeie diplomată și pace! De-a lungul timpului, mi s-a spus că dau cu bâta în baltă, că trântesc mucii în fasole, că-s prea din topor, că vorbește gura fără mine, că-s prea impulsivă, că rănesc fără să îmi dau seama… Știam toate astea. Mulți au început să mă evite după ce am dat drumul cuvintelor neîmpachetate în gând, zâmbet sau dulceață. Drumul vieții mele e tot mai pustiu din acest motiv. Poate nu m-am străduit destul, poate că undeva e ceva defect, poate așa a fost scris în stele. 

Pauză cu aduceri aminte…

E dureros să știu că am fost părăsită de oameni cunoscuți în această viață, dar și mai dureros este să văd că oameni pe care îi iubesc îmi răstălmacesc vorbele, că nu au încredere în ceea ce le spun, că nu înțeleg cât sunt de subiectivă în tot ceea ce gândesc. Scriam pe blog, în urmă cu o lună, că apar cărți pe bandă rulantă în colțul meu de lume virtuală și chiar mă întrebam cine le cumpără, dacă multe dintre ele sunt doar un buchet de articole deja postate pe bloguri (exprimare elegantă, de o diplomație fantastică). Generalizam, deși nu îmi plac generalizările. Nici prin cap nu îmi trecea atunci că aș putea răni, prin acel articol, o persoană dragă mie. Nici prin cap nu îmi trecea că va uita de subiectivismul meu și de emoțiile pe care le poate transmite în scris. Nici prin cap nu îmi trecea că își va imagina, chiar și pentru o clipă, că mă refer la ea. Luați cea mai urâtă înjurătură și aruncați-o peste lipsa mea de diplomație, așa cum am făcut și eu.

Pauză de gândire.

Întrebare ce frământă creier de femeie din topor: să închei aici articolul sau să merg până la capăt și să scriu negru pe alb că Povestitoarea m-a cucerit din prima clipă, că îi știu fiecare poveste pe de rost și că, în ciuda acestui fapt (sau tocmai datorită lui?), îmi doresc din toată inima cartea ei, că vreau să ating fiecare literă atunci când mă apucă dorul de cea care mă numea -și pe care o numeam- sora mea stelară?

O altă pauză.

Dacă și acum mă înșel și, de fapt, nimeni nu și-a imaginat ce cred eu că și-a imaginat?

Pauză înainte de încheiere.

În blogosferă sunt câteva persoane pe care le citesc literă cu literă. Oricâte cărți ar scoate, eu le voi dori pe toate, chiar dacă știu deja ce ascund. Sau poate tocmai pentru că știu.