Ştiam din discuţiile părinţilor că avem nişte neamuri în Bucureşti, mai îndepărtate, ce e drept, de la o verişoară a tatălui meu. Dar nu îi văzusem  niciodată, nu le ştiam numele, nu mă interesau. Până în ziua când ne-au ciocănit la uşă. Venise bătrâna doamnă, pe care tatăl meu nu o mai întâlnise de când era flăcău, împreună cu ginerele şi nepoţica, o fată de seama mea (aveam pe atunci cam 14 ani).

Nu îmi amintesc numele ei. Chipul şi-l ţine ascuns în umbră şi nu îl pot vedea. I-am căutat figura şi numele printre amintiri timp de o viaţă. Reuşesc să revăd doar ziua senină de vară în care ne-am cunoscut, aud rugăminţile ei, insistenţa cu care le cere părinţilor mei să îmi dea voie să merg pentru câteva zile la ea acasă. Îi convinge.

Ne urcăm în maşina tatălui ei, pe bancheta din spate. Avem pe picioare harta Bucuresti. Îmi arată cu degetul locurile prin care trecem, ca un adevărat ghid. Are temele făcute, îşi cunoaşte oraşul. Nici nu ajungem bine la ei acasă, când fata decretează, fără să se sfătuiască cu părinţii, că avem dreptul să ne distrăm. Îmi dă o pereche de patine cu rotile. Le opreşte pentru ea pe cele vechi şi plecăm.

M-a dus într-un loc imens, a cărui frumuseţe m-a copleşit. Parcul Tineretului. Ne ţineam de mânuţe şi patinam printre grupurile de tineri, mulţi dintre ei mult mai mari decât noi, probabil studenţi. Ne odihneam pe băncuţe, la umbra pomilor, privind lacul care lucea în soare şi ascultând glasul blând al chitarelor. Tot parcul era plin de chitarişti, mai mult sau mai puţin pricepuţi, dar plini de entuziasm. Această zi luminoasă mi-a rămas nealterată printre amintiri.

Şi deodată, în timp ce mă plimbam aseară pe paginile prietenilor de facebook, mi-a sărit în ochi fotografia unei fete ce căuta un site cu apartamente de vanzare Bucuresti. Era ea, fata fără nume şi fără chip, rămasă atât de mult timp în amintirea mea ca o umbră. M-a recunoscut şi ea după nume. Ne vom întâlni săptămâna viitoare, când va veni la mine cu soţul şi copiii ei.