Skip to main content

Fantezii secrete cu africani

Se spune că fiecare om de pe pământ are fanteziile sale secrete, despre care se jenează să discute cu alţii sau pe care preferă să nu le împartă cu nimeni, pur şi simplu. Eu am primit cândva o batistă fină, brodată, pe care picuraseră lacrimi de sare şi amar. În ea am ales să îmi învelesc visul, fantezia secretă ce îmi bântuie uneori viaţa. Am îndoit mâneca bluzei şi am ascuns în îndoitură visul. De câte ori încheiam un capitol al vieţii, în timp ce făceam cu mâna trecutului lăsat în urmă, un miros de sare şi amar mă izbea cu putere, făcându-mă să tresar şi să mă simt vinovată. 

La începutul lui 2015, din senin, am simţit nevoia de a vorbi în mod foarte serios altora despre fantezia mea. Îmi tremura vocea. Cuvintele se înecau în lacrimi. Ochii celorlalţi ieşiseră din orbite de mirare. De atunci sunt cunoscută în familie şi sub numele de “nebuna care crede că ar putea salva copiii din Africa“. Mâine împlinesc 45 de ani. Până în acest moment nu am făcut nimic concret pentru a-mi urma visul. Absolut nimic. Nici măcar nu ştiu dacă voi putea face vreodată ceva şi, dacă da, ce anume aş putea face. Ştiu doar că voi avea la dispoziţie o eternitate pentru a regreta dacă nu voi încerca nimic în această viaţă.

Întâmplător (sau nu?), aseară am intrat pe un blog unde se dădea de pământ cu “împuţiţii” de imigranţi. Un singur comentariu, lucid şi emoţionant, mi-a atras atenţia. I-am cerut prietenia fetei. Asemenea oameni e bine să fie ţinuţi aproape, am gândit atunci, fără să ştiu cât de multe ne legau. Imediat după ce a acceptat, m-a invitat să dau like unei pagini de facebook, Alla scoperta del Burkina Faso. Am stat ore în şir şi am citit, în italiană şi în română, cum Alina şi Flavian “îmi furaseră” visul şi îl făcuseră să devină real. Am privit topită zâmbetele copiilor din Africa, probabil cele mai deschise, mai timide, mai încrezătoare şi mai tulburătoare zâmbete si priviri de copii.

scoala burkina faso

M-am lăsat purtată pe aripile fanteziei. Pentru câteva ore, în mintea mea Alina am fost chiar eu. Eu eram cea care călca pe pământ african, care împărţea pixuri copiilor cu ochi strălucitori, care se spăla cu apă rece din găleată, care strângea bani pentru ca aceşti micuţi să aibă acces la un minim de educaţie, care adopta de la distanţă un copil african. M-a trezit din vis gândul că nu pot vorbi destul de bine limba franceză (am prea puţine amintiri din şcoală în legătură cu ea). Apoi mi-am dat seama că e posibil ca 45 de ani să fie prea mulţi. Oare corpul meu ar putea suporta schimbările, dacă mi-aş pune în gând să ating pământul Africii?

Am tresărit când prin minte mi-a trecut ideea de a adopta de la distanţă un copil. Îl ştiu deja. I-am privit ochii şi am ştiut că pe el l-aş dori. Dar sunt capabilă să îmi asum o asemenea răspundere? Am banii necesari? Am vreo garanţie că îi voi avea şi anul viitor sau peste zece ani? Rând pe rând, o mulţime de piedici mi se puneau în cale, parcă pentru a-mi dovedi că nu-i destul să îţi doreşti ceva. Trebuie ca întreaga inimă să vrea, trebuie ca mintea să îşi facă din asta un scop în sine. Sunt cu adevărat pregătită să mă implic în aşa ceva? Ezit să răspund, căci un DA ar fi o promisiune.

copil burkina faso

În acest moment pot doar să vă vorbesc vouă, celor ce mă citiţi, despre visul meu, despre cum Alina şi Flavian l-au transformat în realitate, despre cum am putea ajuta, dacă am dori, dacă ne-ar păsa că în alte părţi ale lumii copiii nu au apă, curent electric, mâncare, medicamente, acces la un minim de educaţie.

“Toata aventura asta in Africa se poate rezuma intr-un singur cuvant: OAMENI.

Oameni care erau someri, dar au insistat sa contribuie cu ceva, oameni care au insistat sa nu tinem secreta initiativa asta, ca sa le dam si altora ocazia sa ajute prin noi, oameni care ne-au sustinut si aparat atunci cand unii incercau sa ne denigreze (cand inca nici nu plecasem in Africa), oameni care au donat (desi multi nu ne cunosteau, nici macar online), oameni care ne-au scris, oameni minunati si extrem de bogati sufleteste pe care i-am cunoscut in Africa, oameni care ne vorbesc deja de inceputul unui drum, desi noi ne luptam inca cu mii de dubii si intrebari existentiale (mai mult eu, ca Flavian s-a hotarat acum cateva zile ca e doar inceputul), oameni si mai ales prieteni care mi-au fost alaturi cand eram gata sa renunt la cheta si chiar la aceasta nebunie, desi cumparasem deja biletul…

OAMENI fara de care nimic din ce am trait luna asta nu ar fi fost posibil.”

Comments
  • javra September 10, 2015 at 4:13 pm

    E limpede că trebuie să ne ajutăm fiecare dintre noi semenii, aşa cum putem, fiindcă suntem creştini. Nici n-are importanţă dacă ei ne-ar ajuta, la rândul lor. Totuşi, în ceea ce îi priveşte pe refugiaţii din Siria, trebuie să ţinem cont de faptul că printre cei care au luat drumul pribegiei spre Europa se găsesc şi circa 400 de de luptători ISIS, care vor fi cândva reactivaţi şi vor deveni terorişti, omorându-ne rudele, prietenii şi pe noi înşine.

    • Vienela September 13, 2015 at 5:53 pm

      Nu, eu nu ajut pe nimeni pentru ca sunt crestina. Am fost botezata in aceasta religie si atat. Daca ajut, o fac pentru ca asa simt, pentru ca imi doresc, pentru ca nu as putea trai mai departe stiind ca am trecut nepasatoare. Nu are legatura cu religia.
      Este adevarat ca acest exod ridica anumite semne de intrebare, insa nu stiu de unde ai scos cei 400 de luptatori. Deocamdata informatiile care circula pe net se bat cap in cap, iar noi suntem prea mici pentru a deslusi toate itele.

  • Nusa September 11, 2015 at 9:20 am

    Impresionant tot ce gandesti si vrei sa faci. Voi intra si eu pe pagina respectiva. In rest…, daca vrei si esti construit sa vezi, sa simti si sa vrei sa faci bine, stii ce conteaza!

    • Vienela September 13, 2015 at 5:56 pm

      Multumesc, Nusa! Problema mea este ca vreau sa fac prea multe si greu ma opresc din visat pentru a trece la chestii concrete. Sper sa traiesc destul de mult pentru a le putea face pe toate…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.