Excursioniști de duminică

-O excursie montană, doamnă? Cu 4×4?

Mă prefac a nu-l auzi pe tipul slab și înalt ce mi se bagă în suflet. Îmi aranjez baretele ghiozdanului. Pășesc țeapănă, cu privirea înainte, fără să clipesc. Din spate, vocea omului mă urmărește: Belvedere, Cheile Zănoagei, Lacul Bolboci, Cheile Tătarului, Padina, Peștera Ialomiței… Nu am de gând să urc nici măcar până la cascadă. Vreau doar să mă plimb prin orașul parcă prea aglomerat astăzi. Privirea mi se mută de la o tarabă la alta. Câte prostioare drăguțe mi-aș putea cumpăra dacă aș avea bani.

Pașii ni se opresc la baza telecabinei. Ne așezăm în iarbă. Sor-mea scoate bidonul de cafea, eu desfac pachetul de țigări. Lenevim cu ochii la trecători. În spatele nostru, câțiva copii lângă un cal. Le e foame. Așteaptă ca excursioniștii de duminică să-și urce odraslele pe bidiviu. Așa ar face rost de bani. Nu mă mai uit spre ei. Sărăcia lor îmi amintește de a mea. Nu vreau nori pe cerul acestei zile.

Ne ridicăm. Aruncăm ghiozdanele pe umeri. O luăm la vale, spre oraș. Deodată, pe neașteptate, îl văd. O mare de oameni trece pe lângă el. Ciudat. Nimeni în afară de mine nu pare să îl observe. Până și sor-mea îl depășește nepăsătoare, fără să simtă agitația mea. O las la taraba încărcată de suveniruri și mă întorc. Șiretenia feminină îmi dictează comportamentul. Pe un ton blând îi spun unui domn că nu e ok să-și bată cățelul. Încă un pas. Îmi aprind o țigară. Un  alt pas.

Cer permisiunea de a face poze frumosului patruped. În tot acest timp trag cu coada ochiului la el. De ce simt că m-aș putea lăsa îmbrățișată strâns de brațele ce-au fost odată ferme? De unde această inexplicabilă nevoie? Și ce enervantă e durerea asta, de a nu fi reușit să îi atrag atenția. Sunt o tipă comună. Mult prea comună. Cum m-ar putea remarca pe mine, dintre atâtea alte femei comune ce împânzesc astăzi Bușteniul?

Mă reîntâlnesc cu sor-mea. Turuie fericită. A cumpărat o scrumieră din lemn lăcuit. Nu mă pot concentra. Gândul mi-a rămas la el. Întorc capul. E tot acolo. Râde frumos, cu siguranța bărbatului conștient de valoarea sa. Cu ani în urmă aș fi spus despre el că-i unul dintre nebunii lumii. Un slinos cu plete argintii, rămas încremenit într-o clipă a tinereții, probabil cea a ieșirii din vechiul cinematograf, unde tocmai rulase Winnetou.

Încremenită sunt și eu, pentru  o zi sau o clipă, în propria mea fantezie. Îmi făuresc o iluzie de care atârnă franjurii costumului crem din piele cu care el e îmbrăcat. O acopăr cu pălăria de cowboy de sub care se ițește părul alb, lung, și mustața a la Hulk Hogan. Ce existență boemă aș fi dus lângă un asemenea bărbat, dacă soarta mi l-ar fi scos în cale cu 25 de ani în urmă, dacă nu aș fi fost o femeie atât de comună, dacă și-ar fi îndreptat măcar o secundă atenția spre excursioniștii de duminică, în loc să râdă alături de alți ciudați asemenea lui…