Își trăia viața alături de marea lui familie, supravegheat de mătuși îngăduitoare, de un tată sever, de o mamă geloasă, de frați și verișori mult prea violenți pentru pofta nebună de joacă pe care o avea încă de la naștere. Dincolo de curtea lor prăfuită, micuțul zărea, cât era vara de lungă, o mare de iarbă crudă, îmbietoare, prin care ar fi vrut să se tăvălească la nesfârșit, să se umple de verdele independenței. Nu stia ca dinolo de gard il asteapta jungla urbana, care este mai periculoasa decat orice alta jungla a pamantului.
Visa uneori la o evadare spectaculoasă din monotonia vieții, se vedea împăturit în fericire, în libertate deplină. Începea atunci să facă planuri mai mult sau mai puțin serioase, pândea fiecare mișcare a rudelor, studia fiecare colțișor al curții, căutând prin gard spărtura eliberatoare. Nu știa, bietul, că dincolo de gardul curții sale începea jungla urbană, loc plin de primejdii teribile.
Fatalitate! Într-o zi însorită, ocazia mult visată i s-a ivit. A descoperit încântat că trupul său mititel se putea strecura ușor printre firele întinse în vârful gardului. Fără să anunțe pe nimeni, s-a cocoțat în vârf, s-a lăsat să alunece în partea exterioară a gardului și a coborât în viteză până în iarba la care jinduise cu toată inima să ajungă. Uneori, când ne dorim cu tărie ceva, întreaga fire luptă alături de noi, întru împlinirea visului.
Micuțul s-a tolănit în iarba grasă, a prins mănunchi în palmă un smoc verde, a gustat, pentru întâia dată, aroma binefăcătoare a vegetației crude și-a libertății sacre. Dar, vai, ce zgomote se aud? Ce este acest vacarm îngrozitor? Din toate părțile se aud urlete și pocnituri. Verii micuțului își lasă invidia să țipe, mătușile, speriate, plâng a rugăciune, tatăl scoate un muget de animal rănit, iar mama…
Mama întinde mâna ei vânjoasă, o strecoară prin gard și îl prinde pe micuț de coada trădătoare, ce rămăsese în apropierea curții. Se simte izbit de fierul dur, se simte scuturat și atunci țipă. Țipă, se zbate și scapă. Se ascunde în iarba deasă, crezându-se la adăpost de orice pericol. Parcă mai puternice decât minunatul soare, lumini blițuite se îndreaptă spre micuț, râs de copil sparge cerul, pași furișați se apropie.
Presimțind iminentul pericol, mama dă un strigăt pătrunzător, amestec de teamă și provocare, adresat verdelui, luminilor, lumii de dincolo de gard. Micuțul, parcă înțelegând greșeala făcută, aleargă disperat spre zona din care venise. Cățărarea durează câteva secunde, timp în care inimioara lui parcă ar vrea să spargă pieptul în care e adăpostită. Evadarea s-a încheiat, micuțul s-a întors în curtea prăfuită, unde nu există primejdii fără nume sau chip.
PS: Da, chiar am asistat la o scurtă evadare de la zoo. Puiul de macac a învățat să sară gardul (care are 5-6 metri), atras de iarba crudă a parcului Bucov. Acum încerc să îmi imaginez de cât timp vor avea nevoie celelalte maimuțe pentru a înțelege că și ele pot evada în jungla urbană ce se afla dincolo de gard.
Evadare, instinct de conservare. Care să fie oare?
Cu totii suntem atrasi de necunoscut. Ce ne asteapta acolo…
Dincolo de satisfacţia de moment provocată de vederea unor animale sălbatice, întotdeauna plec de la zoo cu sentimentul că noi, oamenii, suntem mai înfricoşători decât orice sălbăticiune. Animalele din cuşti ar fi trebuit să fie în libertate, în habitatul lor. La zoo îşi pierd strălucirea. Multe dintre animale s-au născut într-o cuşcă. Dacă acum le-ai lăsa în libertate, n-ar şti ce să facă cu ea. Ar fi asemenea unui ocnaş eliberat, care abia aşteaptă să se întoarcă înapoi, după gratii, în lumea cu care s-a obişnuit şi e a lui.